Oile privesc in sus

Autor: John Brunner
Rating:

Oile privesc in sus este genul de carte care ar trebui sa fie pe lista de lecturi obligatorii pentru orele de ecologie, daca s-ar preda asa ceva in scoli. Chiar daca a fost scrisa in 1972, si in 2006 pare extrem de (poate chiar "˜prea"™) actuala.

Alaturi de Zanzibar (Stand on Zanzibar), Calaret pe unda de soc (Shockwave Rider) si Orbita periculoasa (The Jagged Orbit), Oile privesc in sus se inscrie in seria de distopii ale lui Brunner, de aceasta data tema abordata fiind poluarea. Motto-ul cartii, "Va rugam pastrati digul curat. Aruncati gunoaiele in mare." poate parea fictiune, dar din pacate nu este asa - sursa sa este cartea God"™s Own Junkyard (1964), un eseu in imagini despre deteriorarea peisajului american.

Actiunea e plasata, in cea mai mare parte, intr-o America dintr-un viitor nedefinit (poate chiar anii 2000), in care poluarea a atins cote alarmante. Mersul pe strada fara masca de gaze este un pericol pentru sanatate, parazitii au ajuns imuni la insecticide, avioanele supersonice cauzeaza avalanse, practic orice persoana sufera de cel putin o boala, iar din ce in ce mai multi copii se nasc cu malformatii.

Ca si in predecesoarea sa, Zanzibar, actiunea din Oile privesc in sus se desfasoara pe un numar foarte mare de fire narative: personaje care apar si dispar in cateva pagini, pentru a reaparea la sfarsitul romanului, personaje care mor imediat dupa ce au fost introduse sau, dimpotriva, dupa ce cititorul a avut timp sa se ataseze de ele. Totusi, coeziunea e pastrata de cateva figuri ce se mentin, direct sau indirect, in mijlocul evenimentelor.

Unul dintre personajele de legatura este Jacob Bamberley, milionar, tatal a 8 copii adoptivi, filantrop si director al unui trust care produce hrana ieftina pentru lumea a treia. Chiar daca din afara are o imagine imaculata, realitatea nu este atat de roz: toti fiii adoptivi sunt caucazieni, fara handicapuri grave, iar familia sa are parte de privilegii mult peste cele ale populatiei. Din motive care nu sunt dezvaluite decat la sfarsit, Nutripon, produsul distribuit de Bamberley Trust pe post de ajutor umanitar, cauzeaza tulburari psihice in randurile celor care il ingereaza, ducand la manifestari violente si sute, chiar mii de morti.

Un alt personaj important, care, desi apare foarte putin in mod direct, influenteaza cursul evenimentelor, este Austin Train, fost om de stiinta si autor al unor best sellere ce iau in discutie problemele ecologice ale Statelor Unite. Chiar daca acesta s-a retras din viata publica, crezul sau (o versiune a acestui, mai exact, cu care Train nu este intru totul de acord) este dus mai departe de asa-numitii "˜trainiti"™, teroristi ecologici care ii saboteaza pe cei pe care ii considera vinovati de starea mediului.

Romanul este foarte fragmentat, fapt care ajuta la crearea imaginii unei tari in prag de colaps. Din pacate, acest lucru poate fi dezorientant pentru unii cititori, datorita numarului foarte mare de personaje, de evenimente si de legaturi intre acestea. Pe de alta parte, descoperirea legaturilor poate deveni un motiv foarte bun pentru o eventuala recitire a cartii, pentru ca este practic imposibil ca cineva sa prinda toate conexiunile de la prima lectura.

Dar personajele nu sunt singurele "˜instrumente"™ pe care le foloseste Brunner pentru a isi spune punctul de vedere. Unul din aspectele care diferentiaza Oile privesc in sus de romanele "˜clasice"™ este intercalarea de titluri de ziar, fragmente de dialog, reclame, versuri, transcrieri de emisiuni tv etc., care intrerup si completeaza din loc in loc naratiunea.

Chiar daca in curand se implinesc 35 de ani de la publicare, Oile privesc in sus ramane (sau devine?) actuala. Barurile de oxigen descrise in carte au aparut in anii "™80 in Japonia, actiunile de sabotaj ale Earth Liberation Front sunt foarte similare celor ale trainitilor, "natural food stores" din SUA sunt asemanatoare retelei Puritan din roman, si exemplele ar putea continua. Asa cum remarca si autorul, citat in postfata editiei americane, partea cea mai ingrijoratoare este ca majoritatea covarsitoare a ideilor pe baza carora a fost scris romanul au fost imprumutate din realitatea cotidiana a anilor "™60-"™70, doar putin exagerate.

"In aceeasi zi, in California de Nord, fusesera puse doua pancarte intr-o dumbrava de sequoia, a carei taiere o autorizase guvernatorul. Doua sute din ultimii sase sute ramasi in stat. Pancarta anunta: PENTRU FIECARE COPAC PE CARE-L VETI UCIDE, VA MURI UNUL DINTRE VOI.
Fagaduiala a fost indeplinita cu ajutorul pistoalelor automate Schmiesser. Scorul actual e de optsprezece oameni la saptesprezece copaci.
Destul de strans."

"Putem restabili echilibrul ecologic, al biosferei etc. - cu alte cuvinte putem trai cu mijloacele noastre, in loc sa facem o risipa ireparabila, asa cum facem de-o jumatate de secol - daca exterminam cele doua sute de milioane de indivizi care sunt cei mai extravaganti si mai risipitori din specia noastra."

Reviewer: Jen

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Abatia

Autor: Dan Dobos
Rating:

A trecut mult timp de când Nemira nu a mai trimis fanilor colecţiei Nautilus, o carte care sa captiveze si sa intrige in asemenea măsura. Si de ce ar intriga pe cineva aceasta carte? Ei bine, in cazul in care doriţi sa faceţi un exerciţiu, ignorând numele de pe coperta, romanul pare venit chiar din galeria de idei din care s-au inspirat si marii autori occidentali de mărimea lui Herbert si Asimov.

O afirmaţie curajoasa ce poate părea chiar exagerata" Si poate e un pic de exagerare in ea dar este greu sa te abţii, după ce parcurgi Abaţia, sa nu o compari cu literatura buna venita de "afara". Găsim in Abaţia un univers complex cu o intriga deosebita, o idee "nebuna" - de o erezie dusa la extrem si personaje care se desprind din tabloul cărţii reuşind să prindă substanţa. Totuşi se poate reproşa autorului faptul ca eroii care populează universul Abaţiei sunt in anumite fragmente stersi si lipsiti de aceea consistenta care se cere de la un mare roman.

Chiar si cu aceste lipsuri, cartea captiveaza si o face atat de bine incat finalul dezamageste prin graba in care rezolva dilemele construite cu atata migala pe parcursul cartii. Este ca si cum autorul ar fi obosit si ar fi decis brusc ca totul se termina aici.

Bineinteles ca pentru carcotasii care vor parcurge acest roman se vor gasi suficiente elemente numai bune de disecat. Sunt anumite dialoguri care schioapata din cand in cand, sunt fragmente care par neclare sau deruteaza oarecum cititorul, dar surpriza placuta este ca asemenea puncte slabe sunt in numar mic.

Din punctul meu de vedere Abatia reuseste ce n-au reusit de multe ori pana acum multe romane ale scriitorilor autohtoni aparute la Nemira (sau la alte edituri), si anume sa ne duca cu gandul spre marile carti ale SF-ului mondial.

Este de apreciat contributia lui Vlad Popescu la aparitia acestei carti - el a lansat o provocarea, iar Dan Dobos i-a raspuns pe masura. In plus, avand in vedere starea actuala a pietei romanesti de carte si tentatia cititorilor de SF de a se indrepta spre carti straine, initiativa editurii Nemira poate fi vazuta ca un adevarat act de curaj.

Link: Recenzie Abatia infinita.

Reviewer: Dan Radulescu

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Un om care doarme

Titlu: Un om care doarme
Autor: Georges Perec
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2004
Traducere: Nicolae Baltă
Numar pagini: 126
ISBN: 973-697-138-4

Un om care doarme a fost scrisă înainte ca Georges Perec să adere la mişcarea Oulipo (Ouvroir de Litterature Potentielle), mai precis la partea ei analitică, adică înainte să experimenteze scrisul prin constrîngere, înainte să îşi impună limite formale în text. Totuşi, romanul (sau povestirea) Un om care doarme nu face nici un pas în afara schemei stabilite şi anunţate încă din titlu. E povestea unui om care îşi impune să doarmă. Şi e trucată.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Veniss Underground

Autor: Jeff VanderMeer
Rating:

L-am cunoscut pe Jeff Vandermeer acum ceva vreme, pe cât poţi "cunoaşte" pe cineva într-o sală cu cincizeci de oameni în timpul unei lansări de carte. Părea un tip foarte de treabă, glumeţ şi modest, şi de aceea aş fi vrut să-mi placă Veniss Underground mai mult. Vorbesc desigur despre ediţia tradusă în română şi lansată de Tritonic, şi despre cartea pe care nu am cumpărat-o la lansare ci am împrumutat-o de la un prieten, deoarece avusesem experienţe destul de neplăcute cu acest gen în trecut.

Ce e atât de special la această ediţie (în afară de coperta verde-galbenă) este că nu conţine doar Veniss Underground ci şi Povestiri din Veniss, 7 povestiri scurte care au loc în lumea romanului şi oferă noi faţete creaţiei lui VanderMeer. De aceea în timpul lansării am auzit de mai multe ori că această ediţie este "cea mai completă" lansată vreodată, dar după ce am citit cartea şi un prieten care o citise în engleză mi-a explicat că au fost omise nişte fragmente care schimbă esenţial semnificaţiile poveştii, pot să spun doar că este o ediţie destul de reuşită datorită povestirilor din Veniss.

Acţiunea romanului este povestită din perspectivele a trei personaje diferite, la trei persoane diferite. Nicholas Germane este un holo-artist lipsit de succes care vrea să obţină o întâlnire cu Quin, misteriosul patron al Circului Shanghai din Veniss. Reuşeşte acest lucru prin prietenul său Shadrach care lucrează pentru Quin, doar că întâlnirea are nişte consecinţe nu foarte bune. E un început cam slab pentru roman, deşi naraţiunea la persoana I prezintă destul de bine oraşul şi ciudăţeniile lui.

Partea a doua este narată la persoana a II-a şi o are în centru pe Nicola, sora lui Nicholas, care îşi caută fratele dispărut. Cred că aici autorul a căutat mai degrabă să demonstreze ceva canoanelor literare deoarece naraţiunea şi-a pus singură beţe în roate, până în punctul în care am lăsat cartea şi m-am apucat de altceva.

În orice caz lucrurile se mai îndreaptă în partea a treia (da, narată la persoana a III-a, nu vă prefaceţi că sunteţi surprinşi) pe care nu ezit să o numesc romanul adevărat. După ce Nicola dispare şi ea Shadrach începe să o caute, coboarând până în întunecatele niveluri subterane ale oraşului, sau mai bine zis până în străfundurile conştiinţei umane, ţesând o poveste comparabilă cu Infernul lui Dante.

Romanul tratează foarte bine probleme ca bioingineria sau ce înseamnă în fond umanitatea, prin mediul pe care-l creează şi prin implicaţiile poveştii. Iar aceste teme vor fi explorate şi mai adânc în povestirile din Veniss de care v-am zis mai devreme. Din păcate aceste povestiri pot doar să vă placă sau să nu vă placă, deoarece nu există cale de mijloc. Personal am apreciat Detectivi şi cadavre sau Războiul lui Balzac mai mult decât romanul în sine, în timp ce Oraşul sau Trei zile într-un oraş de frontieră m-au lăsat rece şi confuz până când un prieten mi-a explicat ce se întâmpla de fapt şi atunci doar am ridicat o sprânceană.

Stilul lui VanderMeer este unic, reuşind să descrie în doar câteva fraze un portret pe care alţii l-ar fi făcut în câteva pagini, şi în cele din urmă creează o poveste a cărei implicaţii îţi intră sub piele şi rămân acolo o vreme, speculând excelent ingineria genetică şi ce ne face de fapt rasa dominantă pe această planetă.

Mi-e foarte uşor să compar această carte cu Perdido Street Station a lui Mieville, şi chiar asta o sa fac. Însă acolo unde Mieville reuşeşte să ofere o poveste care, chiar dacă se mişcă mai greu şi nu are atât de mult impact, rămâne constantă şi solidă pe tot parcursul, opera lui VanderMeer este mai haotică şi îşi asumă mai multe riscuri prin felul în care se prezintă.

Reviewer: Cristi Mitran

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Sfarsitul orelor

Autor: Christophe Dufosse
Rating:

Cand se termina copilaria noastra? Se termina cu sunetul clopotelului care anunta sfarsitul orelor in ultima zi de scoala? Dar ce inseamna iesirea din copilarie? Autorul francez Christophe Dufosse da copilariei o dimeniune intunecata si intensa, intr-un roman ce iti da fiori de spaima si puseuri de nostalgie pentru acea perioada din viata despre care stim sigur ca nu se va intoarce niciodata. Romanul lui Dufosse este, insa, departe de orice cliseu. Trateaza in schimb un subiect inedit, iar modalitatea in care o face tine cu sufletul la gura cititorul.

Sinuciderea misterioasa a unui profesor care preda la clasele de gimnaziu dintr-o scoala de provincie declanseaza intriga romanului, care, in prima instanta, ar putea fi incadrat in genul politist. Dar soaptele care circula in jurul mortii neasteptate devin un vuiet asurzitor in urechile noului profesor care trebuie sa preia orele decedatului, iar cartea ia intorsaturi specifice romanului horror. Nu va lasati inselati, insa, Dufosse scrie intr-un stil care cu greu poate fi facut tributar unui gen anume.

La scurt timp de la tragedie, noul profesor se trezeste in fata unui colectiv de clasa a saptea care pare un grup compact din care personalitatile individuale nu se remarca decat pentru a imprima o directie sau alta unitatii pe care o formeaza cu totii. Fara a putea sa isi clarifice, la inceput, ce anume din comportamentul copiilor i se pare ciudat, profesorul incepe o investigatie pe cont propriu care sa ii elucideze fenomenele iesite din comun care marcheaza existenta elevilor sai. Chiar daca inarmat cu perseverenta, el pune cap la cap crampeie de puzzle, finalul aventurii este o surpriza imensa atat pentru el, cat si pentru cititor.

Generatia tanara il tulbura si i se pare amenintatoare, ideile lor ii zdruncina concluziile asezate pe fagasul propriei vieti, fara a putea, insa, intelege de ce elevii clasei a saptea intorc spatele adultilor, cu o hotarare atroce. Intrebarile cu care ei il ataca pe profesor ar forta orice matur sa isi puna semne de intrebare cu privire la directia in care s-a indreptat viata sa, semne de intrebare ce nasc altele si altele. "Cand devenim fantome in propriile noastre vieti" este unul dintre ele, ce infioara si anunta moartea nedorita a copilariei, ingropata, pe parcurs, cu nazuintele si fanteziile sale, in brazda adaptarii la societate.

M-a impresionat in mod deosebit stilul de a scrie al lui Christophe Dufosse care reuseste, cu mijloace inedite, sa creeze suspans cu aceeasi maiestrie cu care ne initiaza in problematica invatamantului francez - care se aseamana, destul de mult, cu cea de la noi - sau in relatiile ratate. Nu i-as putea reprosa decat o risipa de talent, pentru ca am trait senzatia ca scenariile secundare pe care le dezvolta, din cand in cand, pe parcursul cartii, ar fi putut constitui, la fel de bine, subiecte principale de roman.

Reviewer: Laura Magureanu

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Pe falezele de marmura

Autor: Ernst Junger
Rating:

Romanul, una dintre cele mai emblematice scrieri ale secolului trecut, ne prezinta in stil alegoric, conflictul dintre traditie si anarhie, dintre seninatate si distrugere. Eroii angrenati impotriva vointei lor in acest conflict, avand de partea lor forta magica a naturii se coalizeaza sa puna capat amenintarii tot mai mari. Dar, "Pustiul creste-vai de cel ce fuge de pustiu!"

Inceputul romanului ne prezinta viata patriarhala a personajelor, in vremuri de mult apuse (autorul are in vedere Occcidentul, devenit total anti-traditional in vremea noastra, prin pierderea elitei): "Cunoasteti cu totii salbatica melancolie care ne copleseste cand ne amintim de vremurile fericite. Au apus irevocabil si suntem despartiti de ele mai amenintator decat prin toate departarile["] Si inca mai dulce e amintirea anilor nostri solari si selenari, atunci cand ceea ce le-a pus capat a fost o grozavie venita pe neasteptate. Abia atunci ne dam seama de fericire e pentru noi oamenii insusi faptul de a ne duce viata in micile noastre obsti, sub un acoperis pasnic, stand la taifas si urandu-ne cu afectiune buna dimineata si noapte buna. Ah, intotdeauna prea tarziu pricepem ca chiar prin lucrurile aceastea cornul abundentei s-a si revarsat din plin pentru noi".

Jocurile, betia ademenitoare a naturii in manifestarea ei cea mai sublima, abunda in prima parte a cartii, desele pasaje cu iz metafizic facandu-si simtita prezenta: "De multe ori, cand sedeam pe inaltimea falezelor de marmura, fratele Otto spunea ca acesta e sensul vietii, sa repete creatiunea in cele trecatoare, asa cum copilul repeta in joaca munca tatalui. Acesta e sensul semanaturilor si al zamislirii, al construirii si al ordinei, al picturii si al poeziei, anume ca in ele sa se vesteasca opera cea mare, precum in niste oglinzi din sticla colorata, care se face indata farame."

Aluziile contemporane, insotit de suprarealismul magic, sunt intalnite in majoritatea scrierilor autorului. In roman, Marele Padurar, cel care ameninta statornicia ordinii, este asemuit cu Hitler de catre majoritatea comentatorilor. Se spune ca cartea era amintita la Marele Stat Major, in 1939, mai ceva ca planul de ocupatie a Poloniei, ducand, finalmente la interzicerea ei.

Un element extrem de important in roman mi s-a parut interventia vechii aristocratii in conflict. Casta care in vremurile moderne aproape ca a disparut, reprezinta pentru Junger, elementul de stabilitate si ordine in societate, axata pe curaj, onoare si credinta, mergand pana la sacrificiul suprem. "In inimile nobile, suferinta poporului arde la cea mai inalta temeperatura, cand simtul dreptatii si moravurile se clatina, cand frica tulbura mintile, atunci puterile oamenilor de-o zi seaca. Dar in familiile vechi traieste cunoasterea masurii adevarate si legitime, si din ele se ivesc mugurii noi ai dreptatii. Din acest motiv floarea nobila a elitei este recunoscuta de toate popoarele."

Intr-un final aproape apocaliptic, eroii opresc distrugerea, iar ordinea isi asteapta momentul unei noi procreari.

Profetic sau nu, romanul anticipeaza perioada celui de-al 2-lea razboi mondial, cu toate desfasurarile ulterioare, autorul fiind una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii secolului trecut.

Reviewer: Bogdan Scupra

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Laleaua neagra

Autor: Alexandre Dumas
Rating:

O carte recomandata in momentele in care vrei sa evadezi din paginile literaturii contemporane, lipsita uneori de aerul acela clasic, senzatia unui moment anume ales parca pentru ritualul povestirii, intr-un cuvant farmecul romanelor de demult.

Laleaua neagra a fost prima carte de Alexandre Dumas citita. Un indiciu al faptului ca stilul sau m-a cucerit este acela ca m-a facut sa caut si alte romane scrise de el. Are un fel aparte de a povesti, care, desi suna a cliseu, te transporta intr-o alta lume, nu doar intr-un alt spatiu. Nu numai pentru ca este realitatea fictionala aferenta romanului, ci pentru ca se petrece in Olanda secolului XVII, al carui stil de viata, cu toate denumirile si obiceiurile nespecifice timpurilor noastre mi-ar fi ramas poate necunoscut.

Naratorul vorbeste despre el la persoana I plural, ceea ce gasesc a fi absolut fermecator. Te face pur si simplu sa te simti special, chiar sa ti se para ca esti altcineva, altundeva. Te duce cu gandul la citit in fata semineului, la copii cu ochii mari, la bunici, la placerea povestirii. Iti vine sa te asezi pe covorul moale si, cu barbia pe genunchi, sa asculti cu buzele intredeschise si ochii surazand. E istorioara aia care ii invata pe baieti ca un barbat sta drept in fata pericolului, iar pe fetite le facea sa viseze la dragoste si saruturi furate in lumina lunii.

Cum spuneam, lectura acestei carti reprezinta o binemeritata pauza de la intrigi, rautate, tragedii, drame, frustrari si alte lucruri denumite in mod cu totul firesc realitatea (si aici vine partea frumoasa) cruda. Nu, realitatea nu trebuie sa fie neaparat asa. In "Laleaua neagra" se prezinta o lume guvernata de suprematia adevarului, bunatate dezinteresata, onoare. O lume in care fraza "A dispretui florile inseamna a-l jigni pe Dumnezeu" nu suna aiurea, ciudat sau inadecvat. Aici totul miroase a flori, crimele nu sunt patate cu sange, moartea este vazuta la nivel moral - ori ca o pedeapsa, ori ca o experienta din care se trag invataminte, iubirea neimplinita nu doare, ci creste, faptele rele apar doar pentru a pune in valoare binele si puterea acestuia, iar lalelele rasar - cum s-ar spune - de unde nu te astepti.

Acesta este alt aspect grozav al cartii: folosirea elementului-surpriza. Situatia nu se rastoarna total neasteptat si totusi in mod sigur nu poate fi vorba despre un roman in care "nu se intampla nimic". Doar ca actiunea evolueaza in asa fel incat poti prevedea incotro se indreapta si cine e, de fapt, omul acela misterios sau ce va pati Cornelius la Harlem, fara insa a avea senzatia ca iti este insultata inteligenta. Pur si simplu te prinde si abia astepti sa vezi ce se mai intampla, simtindu-te oarecum mandru ca ai intuit corect.

Laleaua neagra nu reprezinta pur si simplu o floare, ci un ideal. Romanul ia nastere in jurul implinirii acestuia si invarte pe degete personaje menite sa ajute sau sa incurce, personaje al caror destin se schimba in preajma lui, totul mulat pe o societate cu legi si obiceiuri disparute in acesti 400 de ani, insa care prezinta interes tocmai prin faptul ca azi par de neconceput.

I-am dat 4 stele pentru ca nu este neaparat o carte pe care as reciti-o in momentele in care simt nevoia sa-mi amintesc pasaje sau idei din ea sau care m-a "miscat", impresionat profund. Pur si simplu a venit la momentul potrivit si a avut efectul dorit: o lectura frumoasa in cel mai pur mod posibil. M-a lasat cu o stare de fericire, voie buna, un zambet de-adevaratelea pe buze. Si asta nu e putin lucru.

Reviewer: Anca Cristina

Citeste cele 30 COMENTARII si spune-ti parerea!