Esti aici: bookblog.ro » Eseuri, Integrala de autor, Raluca Alexe » Pe culmile disperării

Pe culmile disperării

Autor: Emil Cioran
Rating:

În familia mea erau pomenite destul de des trei titluri, două dintre ele fiind Pe culmile disperării şi Cântăreaţa cheală. Aşa că, pe la sfârşitul liceului, când am găsit în bibliotecă un exemplar obţinut în mod ilegal în timpul comunismului, am început să o citesc pe prima crezând că voi descoperi cine ştie ce comoară.

Atunci am găsit doar un tânăr cu câteva probleme, expuse într-un limbaj frumos, ce-i drept, deşi pe alocuri greu de înţeles, cu ceea ce mi se păreau frustrări nemotivate pentru vârsta lui, destul de apropiată de a mea. Acum însă, recitindu-i cartea de debut, am văzut lucrurile puţin altfel. Mi-era oricum clar că în timp ce la 19-20 de ani unii dintre noi îşi fac griji doar pentru felul de mâncare de a doua zi, alţii sunt puşi în faţa unor situaţii mai puţin obişnuite. Cioran nu a făcut decât să îmi confirme acest lucru.

Am impresia că Cioran a devenit un pesimist şi un nihilist mai mult datorită împrejurărilor. Trebuie, ce-i drept, să ai şi o predispoziţie pentru astfel de atitudini, dar când oamenii marcanţi ai epocii în care trăieşti sunt Sartre, Camus şi Nietzsche, e greu să nu fii influenţat, mai ales ca iubitor de filosofie. Însă mai mult decât atât, când eşti chinuit de insomnie, când ţi-e somn şi nu poţi să dormi, probabil că ajungi să simţi că întregul Univers conspiră împotriva ta: “Aţi simţit tortura insomniilor, când numeri fiecare clipă nopţi întregi, când nu mai eşti decât tu singur în această lume [...] când în tine cresc cele mai groaznice văpăi şi existenţa ta apare unică şi singură într-o lume născută numai pentru a-ţi consuma agonia ta [...] ?”

În Pe culmile disperării sunt introduse mai toate temele care îi vor marca opera: moartea, singurătatea, boala, suferinţa, neantul, angoasa, agonia, nebunia, absurdul. Apar toate ca şi cum i-ar fi fost teamă ca nu va apuca să spună tot ce are pe suflet. Sau mai degrabă din nevoia de a îşi uşura sufletul de aceste sentimente. Citeam rândurile şi vedeam un om chinuit de intensitatea şi multitudinea sentimentelor şi ideilor, îl vedeam ridicându-se din pat la 4 dimineaţa pentru a transfera toate aceste trăiri hârtiei, pentru a scăpa de ele, precum “lăsau sânge” doctorii pe vremuri, pentru a îl uşura pe bolnav de boală.

Ţin minte că prima oară când am citit această carte mi-a fost greu, pentru că era printre primele de tip eseu cu care mă întâlneam. Acum, după cărţi de pagini întregi chiar şi fără paragrafe, între care chiar şi Lacrimi şi sfinţi a aceluiaşi Cioran, am “zburat” aproape peste pagini. Cele 41 de eseuri, fiecare cu titlul lui, cu teme cât de cât diferite, mi-au părut foarte accesibile. Asta se datoreaza cu siguranţă şi faptului că fiind prima sa carte, scrisă şi la o vârstă destul de timpurie, Cioran nu apucase înca să îşi cultive “ermetismul” prezent într-o oarecare măsură în următoarele sale lucrări.

În plus, acum, la a doua citire, am găsit printre rânduri şi câteva urme de optimism (despre care am citit că îl definea în viaţa reală mai degrabă decât pesimismul din cărţile sale) ca de exemplu în eseul cu titlul Entuziasmul ca formă a iubirii: “Bucuria îndeplinirii şi extazul efectivului sunt notele acestui om [entuziast] pentru care viaţa este un elan din care contează numai fluiditatea vitalului, numai avântul imaterial, care ridică viaţa la o înălţime de unde forţele distructive îşi pierd intensitatea şi negativitatea.

Scrisul apare deci ca o formă de tratament, cum spuneam şi mai sus, o modalitate de a scăpa, măcar puţin de obsesii şi angoase. Nu este însă şi un leac, pentru că Cioran s-a retras din viaţa publică (la Paris), împărţindu-şi singurătatea şi boala cu Simone Boue, care i-a fost mereu alături şi lăsând în urmă atâtea sute de pagini chinuite de neliniştile sale.

Scrisă de Raluca Alexe

Carti de acelasi autor

• Tratat de descompunere
• Schimbarea la faţă a României
• Despre neajunsul de a te fi născut