Autor: Lorena Lupu
Rating:

De la Bookcrossing #3 am plecat, in urma unor recomandari calduroase, cu romanul de debut al Lorenei Lupu. Nefiind o amatoare de literatura romana contemporana (si nu o spun cu mandrie) am inceput sa citesc cu sentimentul acela de "hai s-o fac si pe-asta"; romanul era oricum destul de scurt, iar descrierea de pe coperta patru nu anunta un subiect complicat. Am terminat de citit intr-adevar in aceeasi zi, dar nu numai din cauza numarului redus de pagini; cat despre descrierea romanului, cred ca cine a scris-o i-a facut o mare defavoare autoarei.

Rondo Capriccioso oscileaza intre un roman de vara si unul cu semnificatii mai profunde decat ar aparea la prima vedere. Prima impresie e usor de argumentat: trebuie sa ai o dupa-amiaza libera in care sa citesti romanul, altfel iti va parea rau ca te-ai oprit; pur si simplu "te prinde". Naratoarea, o proaspata absolventa de Teatru, este atat de naturala si sincera incat sunt momente in care nu poti sa iti stapanesti un hohot de ras. Apoi, totul este atat de" "contemporan", de la cafeneaua "Nescafe" din pasaj de la Universitate si aglomeratia din Piata Amzei pana la umilintele pe care trebuie sa le indure cam toti absolventii de Teatru pentru a putea spera la o cariera.

In ceea ce priveste profunzimea, ai putea spune ba ca se strecoara printre randuri, ba ca este strigata in gura mare de catre naratoare: ea, naratoarea, o iubeste, o idolatrizeaza, o admira nespus pe Ea, actrita desavarsita care are repetitii pentru cate trei premiere, care poate interpreta magnific orice piesa, care si-a pastrat vitalitatea, simtul umorului si respectful fata de oameni in ciuda varstei nu tocmai "fragede" (sa nu se inteleaga ca ar fi vorba de vreo" persoana in etate, totusi) si al carei nume nu il aflam nici macar la sfarsit.

Toate acestea intr-un interval de timp destul de scurt, in care naratoarea fusese angajata ca asistenta (de fapt calul de tras la caruta) a regizorului care ar fi trebuit sa se ocupe de piesa in care singurul personaj este jucat de Ea. Atat; nu este nimic de natura sexuala, cum crede la un moment dat un regizorul superficial. Este vorba despre un sentiment care inalta o persoana, un respect profound si senzatia ca nu ajunge timpul pentru a invata tot ce s-ar putea de la cel pe care il admiri.

Frumusetea vine din limbajul cu care tanara absolventa isi exprima parerile, ideile, ingrijorarile, fie cu voce tare, fie in gand, din atitudinea ei de persoana "dezghetata" si din felul cum o descrie pe Ea, pe care ajungi sa o indragesti inevitabil. Mi s-a parut ca seamana destul de mult cu autoarea, al carei blog am apucat sa il frunzaresc putin - daca gresesc, sa imi fie iertat. Si mai vine si din finalul destul de ciudat, care poate fi interpretat in macar doua moduri, dar care cel mai probabil o cinsteste tot pe Ea.

O recenzie de: Raluca Alexe