Esti aici: bookblog.ro » Raluca Alexe, Roman psihologic » Soareci si oameni

Soareci si oameni

Autor: John Steinbeck
Rating:

(ediţia în limba engleză)

Recomand acest roman asa cum recomand filmele despre Holocaust sau emisiunile despre animalele pe cale de disparitie, si asta pentru ca in general, oamenilor trebuie sa li se atraga atentia asupra celor care au avut mai putin “noroc“ decat ei si asupra problemelor care ii inconjoara, dar despre care cred ca nu ii privesc.

Povestea nu este lunga si in aparenta este simpla, dar mai presus de toate este socanta. Are loc pe fondul Marii Depresii si pe cel al Marii Secete de sapte ani din Statele Unite; pe fondul necesitatii fostilor fermieri din Oklahoma de a se muta din loc in loc lucrand pe la fermele californiene; pe fondul saraciei, conditiilor grele de trai, a dreptatii facute cu ajutorul multimii furioase gata sa linseze, ale singuratatii si izolarii.

In acest peisaj pe care Steinbeck il exploateaza cu succes apar George si Lenny, doi prieteni devotati unul altuia, doi “muncitori migratori”, daca imi este permisa traducerea, care impart, pe langa amintirile din copilarie si sentimentele profunde ale unuia fata de celalalt, “Visul American” ce pare tot mai indepartat, de a avea propria lor ferma cu cativa metri de pamant, din care sa poata trai linistiti.

Primele pagini spun aproape totul despre cele doua personaje, care nu evolueaza in nici un fel. Il vedem astfel pe George, mic si descurcaret, responsabil si usor iritabil, care are rolul de frate mai mare, intotdeauna protector, al lui Lenny, un urias bland, cu ceva probleme mintale care il impiedica sa aibe o minte mai dezvoltata decat cea a unui copil. Lui Lenny ii place sa mangaie lucruri si animale moi, dar pe acestea din urma sfarseste mereu prin a le omori din dragoste – la propriu -, din cauza ca nu isi constientizeaza puterea extraordinara. In aceasta situatie este si soricelul mort pe care il tine in buzunar, unul din multii soricei fata de care si-a aratat afectiunea.

Devine evident, inca din primele pagini, si apoi pe parcursul desfasurarii actiunii, ca soarta celor doi este pecetluita de autor inca de la inceput. Aflam ca George si Lenny au fugit de la ultimul loc de munca din cauza ca acesta din urma pipaise fusta unei fete, ale carei tipete ulterioare l-au panicat pe Lenny, care nu i-a mai dat drumul, fiind astfel acuzat de viol. Banuind ca prietenul sau va intra din nou intr-o incurcatura, George stabileste ca loc e intalnire in astfel de situatii poienita in care isi petrec noaptea inainte de a merge la ferma unde trebuiau sa inceapa sa lucreze de a doua zi.

La ferma cei doi cunosc oameni care sunt in primul rand singuri. Fiecare isi doreste compania unui prieten care sa ii fie alaturi, dar cum acesta nu exista, se multumesc cu destainuirile in fata unor straini. Fiecare din ei se simte mic si fara putere, ratat si fara perspective de viitor; insa atunci cand apare cineva inca si mai slab decat propria persoana, nici unul nu poate rata ocazia de a uita de propriile probleme, scotandu-le in evidenta pe ale aceluia. Un alt sentiment pregnant este acela al fricii in fata inutilitatii cu care fiecare se confrunta mai devreme sau mai tarziu, de la cea a cainelui de paza batran pana la aceea a inocentei unui copil, fie el si adult.

Peste toate insa troneaza sentimentul rar de prietenie si dedicare pe care il impartasesc Lenny si George. Sentiment de care George da dovada chiar si atunci cand Lenny ii rupe gatul din greseala singurei femei de la ferma, nora proprietarului, pe care vroia doar sa o mangaie pe par. In fata multimii cu “furci” in mana, comportamentul lui George ramane socant si greu de inteles.

Nu poti vorbi despre suficient de multe interpretari ale acestui mic roman, altfel decat in o suta si ceva de pagini in care este dealtfel si scris. Este, oricum, o calatorie pe care trebuie sa o faca fiecare, singur, pentru ca mai apoi sa ii spuna celui de langa el ce a descoperit.

O recenzie de: Raluca Alexe

Carti de acelasi autor

• Joia dulce
• Fructele maniei
• La rasarit de Eden