bookblog.ro

55 de ani de Phoenix sau… când Nicolae Covaci deapănă amintiri

Scris de • 19 April 2017 • in categoria

Titlu: Phoenix: Vol. I + II
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 480+376
ISBN: 978-973-8209-54-1

În seara aceasta, la Arenele Romane, e sărbătoare mare. Pentru nostalgici, pentru rockerii tineri cu gusturi vintage, pentru generația în blugi, pentru pletoși, ce să mai… pentru toată lumea. Nicolae Covaci împlinește 70 de ani, iar trupa Phoenix… 55. De la ora 20.00, Phoenix va concerta alături de prieteni vechi: Dan Andrei Aldea, Călin Pop (Celelalte Cuvinte), Roman Iagupov (Zdob și Zdub), A.G.Weinberger, Rareș Totu, Alin Oprea (Talisman), Crivăț și Luparul (Bucovina), Trooper, Bodo (Proconsul), Eugen Mihăescu și Gabi Guriță Nicolau (Krypton), Tavi Iepan (Rezident Ex), iar Nicolae Covaci promite că a păstrat și câțiva invitați-surpriză până la finalul serii. În orice caz, miza întregului spectacol este o oră live de hit-uri Phoenix. Nicolae Covaci a făcut deja un sondaj pe Facebook și va lua în considerare opiniile fanilor, dar eu una fără Nunta și Canarul nu plec acasă.

Nu m-am născut în anii ’70 și nu am prins frenezia Phoenix, dar îmi place rockul... cu sălbăticie! Și e de la sine înțeles că nu am avut cum să ocolesc albumul Cantafabule. Mi-aș fi dorit să-l fi ascultat altfel, pe vinil, nu pe Youtube... dar forța de seducție a versurilor și chitara m-au convins chiar și în era asta digitală că Phoenix e despre libertate. Mai mult decât atât, Phoenix nu e iseparabil legat de nevoia de libertate a generației de tineri presați de regimul comunist, acei tineri care acum sunt părinți și bunici, Phoenix e despre spirite libere, despre nevoia de frumos, poezie și rock-n-roll.

Eu mi-am luat bilet și cam într-o oră-două, fug la Arene. Scriu aceste rânduri cu oareșicare emoție, nu știu ce mă așteaptă, nu știu ce o să simt și nu știu dacă o să am chef de zbenguială, dar un lucru e cert: m-am pregătit din timp pentru evenimentul acesta și tocmai de-aia, am început să citesc autobiografia lui Nicu Covaci, republicată la editura Integral în 2014, ediția I apărând de fapt la Nemira, în 1994, chiar când m-am născut eu. Am preferat ediția Integral, mai aproape de prezentul meu. Cartea este un proiect masiv, două volume groase, unul alb și unul negru, cu titluri împrumutate din literatura română veche, mai precis din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Primul volum se numește Phoenix: Însă eu, o pasăre..., iar al doilea Phoenix: Giudecata înțelepților, aceste structuri fiind de fapt începutul și sfârșitul unui citat din Cantemir, detaliat pe coperta IV. E o asociere inteligentă și jucăușă, așa cum m-a obișnuit Phoenix.

Am început primul volum cu frenezie, dar m-am surprins trăind violent alături de Phoenix. Autobiografia aceasta nu e seacă și nu e motivată de un impuls egoist de a rămâne cu orice preț în memoria contemporanilor, dimpotrivă, e scrisă sub forma unui cvasi-roman relaxat, cu scene frapante din evoluția trupei și, pe alocuri, povestea se oprește în favoarea câtorva inserții, numite elegant Intermezzo, pe românește… interviuri din anii 90, chiar 2000 cu M. Baniciu și apropiați ai trupei Phoenix. Este un arc în timp să citești despre începuturile Phoenix și să mergi apoi să-i vezi live în deplină maturitate. E un exercițiu de melancolie, o melancolie netrăită, ci doar intuită, e o melancolie imaginară care pare cu atât mai palpitantă cu cât e încărcată de suspans, anticipare, imaginație și empatie.

Eu știam muzica, dar acum știu poveștile, știu o grămadă de povești, despre primul prof de chitară al lui Nicu Covaci, Adrian Popescu, despre cățelul Jimmy și cum a dispărut într-o zi fără urmă, despre mama aristului și atitudinea ei nonșalantă în privința sexului (punându-i adolescentului Nicu Covaci o cutie de prezervative în față, trecând peste orice reținere doar pentru a-i sugera cu insistentă să se… protejeze), am aflat despre primul moment de lașitate al lui Nicu Covaci în fața unei fete (o lașitate mai târziu asumată cu mult curaj). În orice caz, am aflat cu surprindere că numele de Phoenix a fost de fapt înlocuitorul altui nume mai jucăuș, Sfinții și culmea… nu cred că v-ați gândit la asta până acum, dar Phoenix nu a căzut dintr-un manual de mitologie în conștiința membrilor formației, ci dintr-un Larousse, la propunerea lui Claudiu. Cele mai emoționante momente din preistoria trupei Phoenix sunt amplificatorul Selmer, Festivalul Național al Studenților din 1968 și primele interacțiuni cu televiziunea. Totul e bine dozat, cu digresiuni profunde care apoi, ca din senin, se transformă în vorbe de duh și anecdote.

Nu vă spun mai multe, dar un lucru e sigur: cărțile merită citite cu atenție și mai mult decât atât, trăite în propriul tempo, apoi, dacă vreți să le transformați într-o părticică din viața voastră, veniți la concert, trăiți în sincron cu legenda Phoenix și după marea mahmureală post-concert, veniți pe 4 mai la Hotel Caro la expoziție: Nicu Covaci promite poze inedite. Long live… the quee… pardon, Phoenix!

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. Doomeekus spune:

      Preambul obligatoriu la volumele lui Covaci : „Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă”- Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu, aparut anul trecut tot la Integral.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro