Titlu: Animal pe moarte
Autor: Philip Roth
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2006
Traducere: Irina Petraș
Numar pagini: 280
ISBN: 973-46-0220-9

(ediţia în limba engleză)

Mă arătasem, într-o altă recenzie, nedumerită şi curioasă cu privire la David Kepesh, personaj (sau, după unii recenzenţi, alter ego) al lui Philip Roth în trei dintre romanele sale. L-am regăsit după cîţiva ani (de-ai săi, literari). El încă nu este uşor de pus într-o categorie, dar există o frază în cartea care închide trioul, o frază clară atît pentru romanul de faţă, cît şi pentru personaj:

"Îţi poţi imagina bătrîneţea? Sigur că nu poţi. Eu n-am putut. N-aş fi putut. N-aveam habar ce e aia. Nici măcar o imagine falsă - nimic. Şi nimeni nu-şi doreşte să se întîmple altfel. Nimeni nu vrea să înfrunte ceva de genul ăsta înainte de a-i veni vremea. Cum se vor petrece lucrurile? Obtuzitatea e de rigoare."

Bătrîneţea, arată experienţa lui David Kepesh, se trăieşte mai ales prin contrast. La şaizeci şi doi de ani, el nu este mai plictisit, mai placid sau mai puţin înverşunat decît era la douăzeci şi doi. Desigur, tînărul fascinat de literatură a devenit o vedetă culturală, cu o bibliotecă impresionantă, apariţia săptămînală la televiziune, cu gusturi în muzică, probabil tabieturi şi fixaţii, dar deloc pregătit pentru a se potrivi cu "simbolul de odinioară al lulelei şi al scaunului cu rotile". Apoi, mai întreabă el: "Dar ce pot face dacă, din cîte pot eu spune, nimic, nimic nu e hărăzit să se odihnească, oricît de bătrîn ar fi omul?"

După ce o cunoaşte pe Consuela Castillo, doar neliniştea îi este hărăzită profesorului de Critică. Frumuseţea calmă, conştientă la o femeie atît de tînără, împreună cu o banalitate imprevizibilă îl fascinează pînă la gelozie. Tot aşa cum pe ea o fascinează autoritatea vîrstei, dublul tăiş al vîrstei, care o ţine între dominaţie şi supunere. Ar fi totuşi o eroare să citeşti acest roman cu ideea că dragostea este o fantezie (sau de-a dreptul imorală) cînd există treizeci şi opt de ani diferenţă între cei implicaţi. La fel, să consideri romanul o variaţiune a autorului pe aceeaşi temă, sexul, ar fi superficial. Esenţa cărţii se află mai aproape de spaima şi fericirea ultimelor lucruri făcute, mai aproape de reflecţie decît de pornografie, obsesie sau analiză.

De aceea, David Kepesh are în acest roman un fel de melancolie care îl face "întreg" în ochii cititorului, care îi dă aura nefericitului. Apropiindu-se de sfîrşit, "sick with desire and fastened to a dying animal" (W. B. Yeats), el moare mai întîi prin ceilalţi. Ce nu reuşeşte să facă vîrsta - lehamite, acreală, negarea sexualităţii, aşteptarea resemnată -, reuşesc să facă infarctul celui mai bun prieten, George, şi cancerul de care suferă Consuela. Frumuseţea unui trup bruscată de operaţie este imaginea care îl face pe D.K. să renunţe. Jocul vîrstelor se încheie cînd o femeie tînără se află mai aproape de moarte decît un bătrîn, fiind deposedată de fiinţa ei.

Aşa cum trimiterea la tabloul lui Stanley Spencer nu este întîmplătoare, numind nefericirea trupului care decade, nici Marele nud, de Modigliani, care apare pe copertă, nu este lipsit de semnificaţie. În final, spun personajul şi cele două tablouri, în faţa morţii omul se află singur, numai cu trupul său, cel care "conţine povestea vieţii". De aceea cartea lui Philip Roth nu este doar o vorbărie pe teme sexuale, fiindcă include această necunoscută, alungată în general ca un gînd rău: moartea.