Titlu: Antidoturi
Autor: Eugen Ionescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2017
Numar pagini: 329
ISBN: 978-973-50-5659-9

„În fiecare dimineață sunt obligat să-mi înving neliniștea, oboseala, dezgustul, neputința, lehamitea, o prea mare dorință de a trăi, la fel de mare ca ispita de a renunța la viață, paradoxal amestecată și cu spaima mea de-a fi și de-a nu fi sau de-a nu mai fi.”

 Eugen Ionescu, autorul la care avem dubii lexicale (Ionescu/Ionesco), este la prima vedere dramaturgul acela incisiv, unul dintre reprezentanții de primă mână ai teatrului absurd, omul care râde de limitele limbajului, omul care crede cu tărie că orice conversație e ridicolă. Volumul Antidoturi propune însă o perspectivă nouă: fiind o colecție de articole publicate inițial în Le Figaro, în anii ’60-’70, miza se schimbă radical. De data aceasta, Eugen Ionescu nu inserează personaje stridente, nu se dedă unor calambururi amare, nu pune cap la cap o avalanșă de scene cu potențial tragic, nu… pur și simplu, vorbește. Vorbește deschis despre tot și toate: comunism, situația politică din Franța, simpatiile de stânga care luaseră cu asalt intelectualii francezi, natura fragilă a culturii în sistemul de stat, revoluția din ’68, teatrul, sentimentul dureros de a fi și câteva confesiuni sporadice (cum s-a apucat de scris, de ce îi este o frică teribilă de moarte și cum actorii din Franța care au crezut în potențialul său literar i-au schimbat viața). Este un Eugen Ionescu abil, ferm pe poziții, deznădăjduit, rațional, dar mai presus de toate... expus, cu toate obsesiile și idealurile sale, totul spus franc, fără pretexte literare.

Un carusel de opinii

Antidoturi nu este însă un cocktail de aforisme, totul e foarte bine structurat și periodizat, iar textele sunt organizate cvasi-tematic. Există firește o introducere, în care Ionescu mizează pe libertatea de a gândi într-un societate cu impulsuri dictatoriale, aceasta dă tonul întregii cărți: tot ce citiți este de fapt un semnal de alarmă, Ionescu le țipă tuturor în ureche să filtreze realitatea prin propriile intuiții. Așadar, prima secțiune reunește articole politice (o panoramă brutală a lumii contemporane lui Ionescu), în a doua secțiune sunt puse împreună indignări, regrete și speranțe privind arta (Cultura nu e treaba statului), a treia secțiune este o meditație asupra propriilor texte (de ce scrie, cum scrie și cum nu îi place deloc Brecht), a patra secțiune reprezintă un amalgam de principii și idei călătoare, iar în încheiere vorbește de nevoia culturii de a se formaliza excesiv și de asemenea, amintește de prietenii săi cei mai buni, acei prieteni care au murit, dar care l-au marcat. Cu alte cuvinte, Antidoturi e ca un blockbuster: are iubire, trădare și corupție. Da, recunosc, are și ceva în plus: mult miez.

Viața cu Eugen Ionescu

Când ai Antidoturi pe noptieră, trebuie să te aștepți ca această călătorie să nu se termine prea curând. Este o lectură solicitantă, sunt fragmente după care simți nevoia să respiri sau să uiți de toate. La început, mă bătea gândul să o abandonez: prea multă pălăvrăgeală despre comunism ca să fie pe gusturile mele, dar m-a oprit o observație interesantă. Eugen Ionescu sesizează că oamenii au o nevoie disperată să creadă în ceva și după un timp, în ciuda nevoii lor presante de a crede, analizează lucid obiectul pasiunii lor, dar e prea târziu, a devenit o inerție mentală, iar a scăpa de ea te costă toate speranțele tale, ar fi o extirpare benefică, de care însă puțini sunt cu adevărat în stare. Comunismul a fost o astfel de fată morgana: exista Stalin, dar și idealul că toți vor fi egali, existau abuzuri crunte, dar și încredințarea că altfel nu se poate. În orice caz, această carte nu poate să fie pur și simplu răsfoită, este o conversație continuă. Ajungi pur și simplu să te îmbolnăvești, trăiești cu impresia că zi și noapte, Ionescu e acolo ca să-ți mai spună ceva și te dă peste cap de fiecare dată. Cât citești Antidoturi, trăiești cu Ionescu, trăiești Ionescu, fiecare idee a lui e contagioasă, fie că ești sau nu de acord cu ea, o cultivi în minte câteva zile, te roade și apoi altă idee, și altă idee, și altă idee… până la pagina 324.

Ionescu: portret robot

Cartea aceasta are potențialul de a-și deruta și fascina cititorii. Ionescu îți fură orice dram de încredere în ce ți se părea înainte o certitudine. Te îndeamnă să lupți, să vezi dincolo de adevărul mulțimilor, să țipi, să refuzi și mai ales, să scrii. E un dozaj letal de optimism și de pesimism: e bucuria de a fi diferit, dar neînțeles, e bucuria de a ți se confirma intuițiile înaintea celorlalți, cu riscul însă de a fi mereu inadecvat, e bucuria de a trăi cât mai intens, însă cu frica de moarte în sân. Sunt texte compuse parcă în întuneric, de-a lungul a întregi ani de reflecție și singurătate, iar când îți cade în mână, îți vine să o citești-culmea!- în spații deschise căci te sufocă și te hipnotizează.

• Plusuri

  Un traseu fascinant prin mintea lui Eugen Ionescu, o îmbinare echilibrată de principii, anecdote, observații politice și notițe spontane.

• Minusuri

  Primele 50 de pagini au efect soporific. Până intrii în atmosferă, nu înțelegi de ce toată vorbăria despre comunism... simplu, Ionescu îl trăia, nu acut ca în România, dar obsedant ca pe o traumă intelectuală.

• Recomandari

  Pentru iubitorii de absurd, pentru cititorii devotați ai lui Eugen Ionescu, pentru curioși, pentru cinici, pentru cei mult prea optimiști, pentru cântărețele chele și pentru rinocerii captivi la grădina zoologică, acei rinoceri întreținuți, care au prea mult timp liber.