bookblog.ro

Aprilie spulberat

Scris de • 5 November 2009 • in categoria

Titlu: Aprilie spulberat
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2004
Traducere:
Numar pagini: 488
ISBN: 973-681-627-3

(ediţia în limba engleză)

Tradiţie şi istorie cu reminiscenţe comuniste, acestea sunt cele două mari paliere care îl conduc pe Ismail Kadare, scriitor de origine albaneză, în construirea romanelor sale. Aprilie spulberat este o colecţie de patru nuvele, cu o densitate care le poate include în categoria "micro-romanelor", ce pornesc de la tradiţii şi legi nescrise ale Albaniei pentru a se pierde într-un amestec de real şi fantezie, amestec ce sporeşte farmecul aproape mistic al scriiturii.

Prima nuvelă, cu nume omonim, prezintă legea kanun-ului, un sistem moral şi juridic ce se împleteşte cu obiceiul medieval al gjakmarrje (răzbunarea sângelui, obicei prin care orice atingere adusă onoarei unei familii e plătită cu sângele ofensatorului sau a unei rude a acestuia) - asupra familiei Berisha cade această obligaţie a răzbunării, respectând astfel legea sângelui, dar devine marele blestem al lui Ghiorghu Berisha, care, deşi reuşeşte să ducă la bun sfârşit tradiţia gjakmarrje, trebuie să fie, la rândul său "vânat" de un alt "răzbunător". Destinul său este, astfel, pecetluit, căci are la dispoziţie "răgazul cel lung", treizeci de zile de pace până când să devină un viu mort, zile în care se poate ascunde într-un turn de veghe, pentru a scăpa cu viaţă - toate conform kanun-ului. Este o poveste în care morţii şi vii sunt la fel de prezenţi pentru a sublinia spiritualitatea platoului muntos al Albaniei, "faimoasa afirmaţie că cei vii nu sunt decât nişte morţi sosiţi în permisie pe lume capătă în munţii noştri o semnificaţie reală.", grăieşte unul dintre personaje, tocmai pentru a revela importanţa mistică a gjakmarrje-ei. Mai mult decât atât, Kadare se joacă şi construieşte o lume în paralele, întâi între vii şi morţi, apoi între tradiţie şi modernitate, căci Diana Vorps şi soţul său, călători veniţi de la oraş, află de aceste legi medievale, zărindu-l pe Ghiorghu la un moment dat. Ceea ce pare întâmplător şi lipsit de semnificaţie, devine, în roman, prezenţa destinului de care nimeni nu poate fugi - Ghiorghu care se îndrăgosteşte de Diana la prima vedere, pentru ca această iubire să îl aducă mai aproape de sfârşit.

Acelaşi ton mistico-fantezist se păstrează şi în cea de-a doua nuvelă, Cine a adus-o pe Doruntina?, care prezintă legenda lui Konstandin şi a Doruntinei, legată de importanţa sfântă a besei, jurământ de credinţă central în legea kanun-ului. Konstandin îi promite mamei sale că o va aduce pe fiica ei, Doruntina, măritată într-un sat îndepărtat, când mama nu va mai putea de dor, dar acesta şi ceilalţi fraţi ai săi mor într-un război sângeros. Într-o noapte, însă, Doruntina se trezeşte cu un călăreţ la poartă care îi spune că e fratele ei Konstandin şi că a venit să o aducă la mama lor, iar când aceasta ajunge acasă, într-adevăr află de moartea fratelui său. Înnebunite de groază, şi mama ei, şi Doruntina cad la pat şi îşi găsesc în cele din urmă sfârşitul, iar toate aceste morţi stranii sunt investigate de comisarul Stressi. Este interesant cum Kadare foloseşte, încă o dată, antitezele pentru a crea fantasticul - totul este scris în maniera unei povestiri poliţiste, având deci un aer foarte modern, dar care se sutrage logicii şi care nu face decât să întărească semnificaţiile profund spirituale ale acestei "poveşti cu strigoi". Ismail Kadare a mărturisit, de altfel, că această nuvelă creează o istorie fantezistă a modului în care au apărut primele legi ale kanun-ului, pornind de la besa.

Mesagerul tristeţii şi Comisia serbării, ultimele nuvele din colecţie, sunt scrise într-un alt stil, care se îndepărtează de legile nescrie ale Albaniei tradiţionale către sistemul social şi politic al unui teritoriu arhaic, Imperiul Otoman, pentru a metaforiza sistemul comunist - Kadare a scris aceste nuvele în perioada comunistă, de unde se pot remarca similitudinile cu operele româneşti ce amintesc de vremurile dictatoriale. Cele două se folosesc de alte epoci istorice tocmai pentru a sublinia absurdul unui sistem totalitar şi rup vraja spiritualităţii creată în primele două nuvele. Prima prezintă povestea lui Hadji Milet, funcţionar al Imperiului Otoman, trimis în Peninsula Balcanică pentru a transporta un milion de feregele pentru femeile din acele locuri - metaforă a suprimării libertăţii - care cade pradă sistemului şi este omorât pentru că a cutezat să aibă îndoilei asupra dreptăţii sistemului. Cea de-a doua se inspiră dintr-un fapt istoric - Mahmud al II-lea, sub pretextul organizării unui mare ospăţ pentru mica nobilime albaneză, organizează un masacru al acestora, pentru că reprezentau un pericol la adresa Imperiului. Aceasta aminteşte de ospăţul lui Lăpuşneanu, căci ideea de bază este aceeaşi - suprimarea libertăţii, de această dată, cu ajutorul unei prezenţe tiranice.

Această colecţie de nuvele este o felie de cultură albaneză tradiţională, cu accente de modernitate, care merită a fi citită tocmai pentru a înţelege mai bine modul în care "funcţionează" resorturile tradiţiei populare, dar şi pentru a avea o perspectivă asupra reminiscenţelor lăsate de un regim totalitar într-o altă ţară, pentru a compara "istoriile". Totul trebuie făcut, însă, cu simţ de măsură, întrucât Ismail Kadare nuanţează faptele şi le colorează cu puternice mecanisme de construcţie a fantasticului literar.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Pingback: Un film, o carte, un om fain « Blog de Hillerin

    2. raresB spune:

      Cele 4 nuvele luate separat nu transmit altceva decat relatarea unor intamplari cu iz istoric si final dramatic. Dar impreuna creaza o idee mistica pe care Ismail Kadare tind sa cred ca a avut intentia sa o reinvie in constiinta poporului sau, cunoscut de altfel razbunator. Proza incepe prin a reaminti de principiul besei care a stat la baza renasteri lor ca popor si care a dus la materializarea lui in legi sfinte precum kanunul si mai exact gjakmarrjei prezentata ca laitmotiv. Scopul ultimelor doua proze este de a da o directie simtamintelor pe care doreste sa le trezeasca si anume asupra dusmanilor contemporani transpusi in aceste proze prin imperiul otoman care i-a suprimat prin inlocuirea portului lor popular cu acele feregele si i-a batjocorit prin acel masacru asupra capetenilor albaneze.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro