bookblog.ro

Brava lume nouă a lui Vian

Scris de • 7 December 2010 • in categoria

Titlu: Spuma zilelor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2003
Traducere:
Numar pagini: 176
ISBN: 973-50-0346-5

— Ce bună eşti, spuse şoricelul.

— Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.

— O să dureze mult? întrebă şoricelul.

— Pînă mă calcă cineva pe coadă, spuse pisica; îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las să atîrne, nu-ţi fie frică.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când citesc despre un loc în care sorii se pot fixa, precum globurile de Crăciun, în orice punct al cerului dorit de privitor, în care peştii se ivesc uneori pe ţeava chiuvetei din baie, ademeniţi de o anumită aromă de pastă de dinţi, în care inginerii se ocupă de fuziunea dintre muzică şi arta culinară, camerele îşi schimbă forma şi dimensiunea în funcţie de stările de spirit ale locatarilor, geamurile sparte cresc la loc, iar punctele negre pot fi convinse să se retragă din stratul superior al epidermei printr-o încruntătură straşnică, mă-ntreb unde s-o fi rătăcit oglinda care uneşte lumea asta de a noastră. Şi-apoi îmi amintesc că, în Spuma zilelor, printre puţinele obiecte vădit non-magice se numără oglinzile.

Colin şi Chick, proaspeţi absolvenţi ai Politehnicii, se îndrăgostesc de Chloe şi Alise. Dar, cum povestea asta refuză înscrierea pe vreun făgaş previzibil, cele două fete răspund prompt prin sentimente corespunzătoare. Într-un spaţiu fabulos, replică suprarealistă a Parisului anilor ’30 şi ’40, în care, observă Chick, „aşteptarea e un preludiu în modul minor”, cei patru traversează prietenia, dragostea şi fericirea ca şi când s-ar grăbi înspre ceva şi mai grozav, cunoscut numai generaţiei lor, îndrăgostite de jazzul lui Duke Ellington şi de existenţialismul lui Jean-Sol Partre (dublu parodic al lui Jean-Paul Sartre).

Viaţa în lumea acestui roman e de o fragilitate tulburătoare: o banală tură de patinoar se soldează cu un maldăr de cadavre ale începătorilor sau imprudenţilor, curăţat eficient de persoane angajate anume, înainte ca supravieţuitorii să se avânte din nou pe gheaţă. Aproape că nu există lucruri neînsufleţite – poate de aceea gastronomia, ridicată la prestigiul unei ştiinţe exacte, aduce a permanent măcel: „Se ia un caltaboş şi se jupoaie fără a-i lua în seamă ţipetele. Se păstrează pielea cu grijă. Se împănează caltaboşul cu picioare de homari tăiate în felii subţiri şi perpelite la foc iute de picior în unt călduţ.” Obţinerea nodului la cravată se poate solda cu pierderea câtorva unghii, întrucât cravatele sunt mai tot timpul creaturi morocănoase. Pe de altă parte, metafizica nu-şi găseşte locul în acest univers; drept consecinţă, moartea nu se bucură de cine ştie ce prestigiu. În vitrine sunt expuse laolaltă recente invenţii tehnice şi bucăţi de trup uman, iar Asistenţa Publică joacă rolul hingherilor, debarasând societatea de populaţia în exces.

Îndepărtând pentru moment abundenţa de elemente fantastice, sare în ochi faptul că ideologia dominantă a lumii de faţă este marxismul: salariile cele mai mari le revin muncitorilor, producţia materială primează asupra muncii intelectuale, iar clasa mijlociu-superioară, ai căror exponenţi sunt personajele centrale, îşi trăieşte frenetic ultimele zile. „Pe mine mă interesează nu fericirea tuturor oamenilor, ci a fiecăruia în parte”, protestează Colin la transformarea persoanei în statistică, însă replica lui cade în gol.

Pe măsură ce te obişnuieşti cu legile ce guvernează „brava lume nouă” a lui Vian, în timp ce te amuzi de cultul personalităţii creat în jurul filosofului Partre şi te-ngrozeşti de obsesia dezvoltată de Chick faţă de acesta, iei parte la nunta fastuoasă a lui Colin şi a Chloei şi-apoi te pomeneşti într-o cursă dementă spre abisul suferinţei, s-ar putea să ajungi la bănuiala că Spuma zilelor nu mizează pe crearea unui univers paralel, că lucrurile se petrec într-o variantă în fond veridică a Parisului, iar tenta de suprarealism e dată de refuzul personajelor principale de a da piept cu realitatea. Pentru că, deşi lipsiţi de prejudecăţi şi gata să se dedice trup şi suflet ultimelor tendinţe (vestimentare, culturale, tehnologice), protagoniştii cad cu toţii în capcanele optimismului fără limite şi ale convingerii că nimeni nu ar avea motive şi posibilităţi de a le face rău.

Însă mie nu-mi surâde varianta asta de interpretare, aşa că revin la suprafaţa de basm, unde un nufăr malefic se dezvoltă parazitar în plămânii Chloei, Colin se ruinează în tentativele de a o vindeca, Alise comite o crimă din dragoste, iar şoricelul cu mustăţi negre (chiriaş permanent al lui Colin) îşi dedică viaţa încercării de a readuce lumina sorilor în apartamentul care se chirceşte precum sufletul stăpânului său. Nu-i basmul cel mai vesel cu putinţă, dar e una dintre cărţile acelea peste care dai din întâmplare, pe care le parcurgi neglijent, ridicând frecvent din sprânceană, şi pe care, fără să te fi lămurit o iotă ce-ar fi trebuit să înţelegi, ai să le recomanzi tuturor drept „cele mai...”.

Scris de Alexandra Găujan

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Raluca spune:

      Cartea asta este superba, ca o pictura suprarealista transpusa in cuvinte.

      raspunde

    2. YZ spune:

      Cartea asta este cea care m-a determinat cu adevarat sa scriu proza. De ce? Pentru ca, cam pentru prima jumatate, se apropie neverosimil de mult de ceea ce am dorit dintotdeauna sa gasesc in literatura. Foarte nimerit termenul de “basm” in aceasta recenzie: am copilarit frustrat de cliseismul penibil al basmelor, a caror suprarealitate nu mai satisfacea un spirit atat de modern ca mine (in plus fiind contaminate de obsesia antitetica a crestinismului, care ne-a dus in punctul de cumpana in care ne aflam), si de, in ceva mai mica masura, sentimentalismul decolorat care inca ne urmareste si ne rataceste, fiindca prea putini si-au dat seama ca talcul nu este sa fim doar rationali-intelectuali sau doar sentimentali-irationali.
      Acestea fiind zise, in a doua jumatate a romanului, Boris Vian mi se pare ca strica tot ce a construit, cu o cruzime ce o intrece pe cea a realistilor (e drept, din prima jumatate erau unele semne premonitorii, asta fiind inca o afinitate cu realistii). In fond, doar jucariile difera: in spatele cojii existentialiste cu imagini suprarealiste se afla acelasi “dura lex”, acelasi apetit de macelarit idealuri si aceeasi tendinta de “daca viata este cruda, de ce ar fi diferita cartea pe care o scriu?”. Boris Vian nu este un suprarealist adevarat, doar un absurdist. Cam in genul acelor straini permanenti care agreseaza copiii prin parcuri (cel putin in filme), mimand ca le da acadele si retragand mana inainte ca nevinovatii copilasi sa-si atinga obiectul visat.

      raspunde

    3. Alexandra spune:

      You have a point there, YZ. Apetitul de macelarit idealuri de care pomeneai e chiar mai vizibil in alte romane ale lui Vian.
      Doar ca nu-s ce acord cu faptul ca obsesia crestinismului ne-ar fi adus intr-un punct de cumpana. Poate nu pricep exact unde bati cu asta.

      raspunde

    4. Pingback: Visători cu plumb în ochi* | bookblog.ro

    Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro