bookblog.ro

Când cuplurile nu mai știu să comunice între ele

Scris de • 16 May 2018 • in categoria

Titlu: Când vina ne desparte
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2017
Traducere:
Numar pagini: 576
ISBN: 978-606-400-306-5
Cumpara cartea

Din fiecare carte pe care o citesc aflu ceva nou; uneori aflu lucruri interesante, alteori, nu la fel de interesante; spre exemplu, din primul volum semnat de Liane Moriarty pe care l-am citit până acum am aflat, în afară de dispunerea anumitor clădiri din Sydney, Australia, și a câtorva detalii despre cântatul la violoncel, ce înseamnă disposofobia, sau adunatul compulsiv: acumularea excesivă de posesii și eșecul de a se degaja de acestea, chiar dacă obiectele sunt nefolositoare și interferă cu acțiunile de bază, incluzând gătitul, spălatul și dormitul.

Romanul lui Liane Moriarty spune povestea a trei cupluri destul de tinere, dar care... dar care... au relații atât de complicate, încât cred că mi-ar lua două pagini doar ca să rezum cât de întortocheate, de strâmbe și de disfuncţionale sunt acestea, fără a mai avea timp să mai și povestesc de fapt subiectul.

Care, vorba vine, e destul de simplu, însă autoarea noastră cea vicleană a decis să-l desfășoare într-un mod atât de enervant, încât pur și simplu îmi venea să sar peste paginile care descriau evenimentele din prezent, pentru a afla mai repede ce naiba s-a petrecut în acea fatidică zi a grătarului de care tot pomenește toată lumea, dar pe care vrea s-o uite toată lumea.

Povestea e cam așa: un cuplu, Vid (electrician destul de înstărit) și Tiffany (fostă stripteuză) se decide într-o zi să facă un grătar; cei doi alcătuiesc un cuplu extrem de vioi, dornic să aibă tot timpul prieteni și vecini în jur, și au o fată de zece ani pe nume Dakota, căreia îi place să stea toată ziua cu câte o carte în poală. La grătarul mai sus amintit sunt invitate alte două cupluri: al doilea cuplu este format din Sam și Clementine, cea din urmă cântând la violoncel chiar la Opera din Sydney (da, acea operă, a cărei clădire este faimoasă în toată lumea); ei au două fete, pe nume Ruby și Holly, și parcă ar vrea, parcă n-ar vrea să mai facă încă un copil; cea mai bună prietenă a lui Clementine se numește Erika, iar soțul acesteia se numește Oliver; împreună formează cel de-al treilea cuplu pe care a ales autoarea să ni-l prezinte în cele mai mici detalii, cu bune, dar mai ales, cu rele.

Clementine și Erika sunt prietene din copilărie și aproape că au crescut nedespărțite, căci Erika a avut o copilărie mai mult decât traumatizantă, având în vedere boala de care a suferit și suferă în continuare mama Erikăi: disposofobia de care am vorbit la începutul recenziei. Din cauza acestei boli, Erika a avut de suferit și suferă în continuare; nu și-a putut aduce niciodată o colegă acasă, s-a îmbolnăvit des și a fost neglijată și luată sub aripa protectoare a familiei lui Clementine. Cele două fete s-au împăcat de minune și par că se împacă de minune, însă nu se suportă absolut deloc una pe cealaltă. De fapt, cred că în această carte am citit despre una dintre cele mai disfuncționale relații dintre două prietene. Certuri mărunte, discuții în contradictoriu, meschinării, păcăleli, gânduri răutăcioase, răutăți exprimate cu voce tare sau doar gândite, iar la mijloc pică, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, soții.

Al Erikăi este aproape normal, mai ales dacă stăm să ne gândim la părinții alcoolici care se zice că l-au crescut (deci se potrivește de minune cu soția sa, numai că acum se vede nevoit ca, o dată la șase luni, să meargă la casa mamei soției sale pentru a-i elibera curtea și casa de nimicurile adunate cu sârg – este aproape genială scena cu containerul în care sunt aruncate obiectele inutile și jalea cu care se vaită nebuna aia de femeie când își vede obiectele iubite aruncate la gunoi, acolo unde își și au locul de fapt), însă al lui Clementine, Sam, pare că alunecă ușor, ușor, pe panta nebuniei și-a disperării, ceea ce nu poate duce decât la divorț. Dar mai e până acolo.

La grătarul din casa lui Vid și-a lui Tiffany s-a întâmplat ceva dramatic, care le-a schimbat tuturor viețile. În rău. Dacă până atunci erau cât de cât normali, după aceea, nimic nu a mai rămas la fel. Dar despre ce s-a întâmplat acolo aflăm abia după vreo patru sute de pagini, timp în care... ei bine, timp în care am citit multe chestii întortocheate, alambicate, trăsnite și așa mai departe. Căci nu ai timp să te plictisești cu această autoare pe care uneori am urât-o de-a dreptul, din cauza modului în care-și tachinează cititorul, dându-i informații cu țârâita și momindu-l cu firmituri precum o vrăjitoare rea care ademenește copii creduli până la casa ei de turtă dulce din codrul cel întunecat.

Sincer să fiu, mă așteptam la o intrigă ceva mai liniară, mai ușor de digerat. Însă autoarea australiană a ales să spună două planuri ale poveștii, cel din trecut și cel din prezent, alternându-le și schimbându-le când îți era lumea mai dragă. Iar faptul că sunt în jur de zece personaje de ale căror povești se ocupă nu face decât să complice și mai mult lucrurile. Încă ceva: de-a lungul poveștii tot răsar amănunte care par lipsite de însemnătate, dar care nu sunt de fapt decât niște piese de puzzle lipsă, care se potrivesc pur și simplu perfect la final. Chiar și vecinul cel veșnic morocănos are de fapt un rol. Ba chiar și mașinăria ucigașă din parcul de distracții. În fine, vedeți voi, cei cărora v-am trezit, sper, curiozitatea.

  • Plusuri

    O intrigă destul de alambicată, personaje extrem de trăsnite și mici scene din viața unor oameni ale căror vieți noi le considerăm perfecte, având în vedere clima (nu și-n cazul acestei povești, unde plouă cam nouă zecimi din timp, de s-au îngrozit bieții oamenii, crezând că vine Apocalipsa adusă de ploaie), nivelul de trai al australienilor din Sydney și concepțiile despre ei pe care ni le-am format de-a lungul timpului. Oricum, o bilă albă pentru modul desăvârșit în care autoarea știe să dozeze intriga, să crească suspansul, să te facă să dai pagină după pagină pentru a dezlega misterul.

  • Minusuri

    Mult prea frustrant modul acesta de pendulare între planurile narațiunii, plus informațiile picurate cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, dozând, bineînțeles, suspansul, de parcă ai avea de-a face cu cine știe ce intrigă polițistă atent pusă în scenă.

  • Recomandari

    Nu am cum să o compar pe Liane Moriarty cu alți autori; ea însăși este un termen de comparație. O recomand pentru modul ingenios în care știe să construiască povești de viață foarte credibile și personaje care trăiesc, respiră, gândesc și se comportă așa cum te-ai și aștepta de la ele.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Prietena diavolului Peter Robinson

Copyright ©2011 Bookblog.ro