bookblog.ro

Când îți pierzi busola și rămâi doar cu amintirile

Scris de • 5 December 2018 • in categoria

Titlu: Busola
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Traducere:
Numar pagini: 448
ISBN: 978-606-43-0353-0
Cumpara cartea

Cred că e pentru prima dată când scriu pe Bookblog.ro despre o carte apărută la editura Nemira. Există un motiv, dar nu stau să-l detaliez aici. Este, de asemenea, prima dată, iar pentru asta ar trebui să-mi fie rușine, recunosc, când scriu recenzia unei cărți apărute în excelenta colecție Babel, păstorită de neobosita Dana Ionescu. De-a lungul unei perioade ce începe aproape odată cu editura Nemira, în colecția Babel au apărut nenumărate capodopere. Timpul prea zgârcit cu oamenii ne îndeamnă să facem selecții la sânge, din păcate, și din acest motiv ajungem să pierdem multe comori. Una dintre aceste comori, vorbită până acum, mi se pare, cu o singură excepție, doar pe la spate, este câștigătoarea ediției din 2015 a celui mai prestigios premiu literar francez: faimosul Goncourt. Iar despre ea vreau să povestesc câteva impresii în rândurile ce urmează.

Dar să trecem la acțiunea romanului :). La Viena se înnoptează, iar Franz Ritter, muzicolog sedus de Orient, în zadar încearcă să adoarmă. Între veghe și vis, între nostalgie și febră, prind contur amintiri fără număr, de la Istanbul, Alep, Damasc, Palmira, Teheran, precum și umbra unei iubiri imposibile. ...Busola este o călătorie, o declaraţie de admirație și o mână întinsă, ca un pod între Occident și Orient, între ieri și mâine, clădit pe inventarul secolelor de fascinație.

Am primit cartea la un club de carte și am deschis-o, curios, într-o stație de metrou din București. Am zis să citesc un paragraf de început, să văd cum este scrierea, entuziasmat și de premiul Goncourt și de copertă. Și paragraful nu se mai termina, oameni buni, se continua și pe pagina următoare și se tot lungea, la nesfârșit. Și nu se întâmpla nimic, dar absolut nimic: un tip care nu poate să doarmă are tot felul de gânduri, de amintiri și introspecții. Cam așa ar putea fi rezumat, la modul simplist, romanul de față.

Însă cartea are un farmec aparte. Nu sunt mare fan al literaturii franceze, am mai repetat-o și cu alte ocazii, după ce am devorat, obligat, Balzac în liceu. Însă, așa cum spunea cineva cunoscut, cartea asta e altceva. Nu bum-bum, explozii, idei năstrușnice și personaje memorabile și adrenalină care să te țină-n priză de la prima până la ultima pagină. Cartea asta trebuie gustată puțin câte puțin, în doze mici, deși eu m-am prins abia pe la pagina 120 de acest lucru, punct în care am abandonat-o și am dat fuga tocmai la o carte cu subiect alert, ca să îmi mai relaxez nițel creierul. Am revenit însă când am simțit că i-a sosit iar vremea și gata, am trecut cu bine această experiență.

Nefiind o poveste propriu-zisă, liniară, din care să înțelegi unde începe, cum se continuă și unde se termină subiectul, sutele de mici povești pe care și le amintește personajul principal, muzicologul Ritter ce suspină cale de patru sute și ceva de pagini după Sarah, iubirea pierdută, regăsită și iar pierdută, cu care comunică doar prin scrisori și, mai nou, prin e-mailuri, sunt pe cât de inedite și de variate, pe atât de puțin cunoscute și, tocmai de aceea, cu atât mai interesante. Am aflat metode noi de execuție, am umblat prin deșerturi arzătoare în căutare de ruine de mult îngropate și acum dezgropate, dormind pe o piatră, lipit de iubita Sarah, chiar la intrare în Palmira, trecând prin Alepul pe cale de a fi distrus de hoardele de sălbatici ai Statului Islamic, prin Istanbulul plin de bazare, prin Damasc, capitala Siriei (și cea mai veche capitală din lume), distrusă acum de bombardamente, prin Viena cea cețoasă și rece sau prin Teheranul care se afundă încet, încet într-o epocă din ce în ce mai întunecată, deși a fost odată leagănul civilizației umane și punctul de unde a plecat civilizația însăși, acum dominat de înapoiere, cenzură și teama unor execuții în pripă, la cel mai mic semn de revoltă împotriva sistemului.

Dar... uitați o mostră: „Știți care e obiectul care mă emoționează cel mai mult dintre toate, doctore Mann? Biroul lui Beethoven? Cel pe care îl avea Stefan Zweig, pe care și-a scris cea mai mare parte a operei și pe care a sfârșit vânzându-i-l prietenului său Bodmer? Nu. Pupitrul de voiaj? Aparatele auditive? Nici. Busola! Beethoven avea o busolă. O busolă mică, de metal, din alamă sau din piele, pe care o vedem în vitrină, alături de baston. O busolă de buzunar, rotundă, cu capac, una care mi se pare foarte asemănătoare modelelor de azi. Un frumos cadou colorat, cu o magnifică roză a vânturilor. Se știe că Beethoven mergea foarte mult pe jos. Dar se plimba în jurul Vienei, în oraș iarna, în împrejurimi, vara. Nu ai nevoie de busolă ca să ieși din Grinzing sau să găsești Augarten ― oare lua busola în excursiile lui prin pădurea vieneză sau când traversa podgoriile ca să ajungă înapoi la Dunăre, la Klosterneuberg?

Și busola mai apare o dată, o busolă stricată, pe care Sarah o folosește ca să râdă de credulul Franz Ritter și care arăta estul, nu nordul, cum ar trebui în mod normal. Eu am interpretat titlul în felul următor: Franz Ritter mi s-a părut un personaj cam nesigur pe sine, neîncrezător în sexualitatea lui, gelos uneori pe Sarah, de-a lungul timpului, și permanent temător că are s-o piardă în favoarea altor masculi. Acum, în camera lui de hotel din Viena, departe de Sarah, crede c-a pierdut-o definitiv, și, odată cu ea, și busola care-l ajuta să se orienteze în viață. Este debusolat.

Debusolat m-am simțit și eu, sau intimidat, mai degrabă, ori fascinat, da, fascinat cred că este cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie cum m-am simțit citind atâtea și atâtea mici detalii, mici amănunte, mici povești, despre Hitler cel cu turban pe cap, pe când naziștii se considerau frați ai iranienilor islamici, sau despre egipteanul Halil Pașa, cel care i-a comandat lui Corbusier celebrul tablou „Originea lumii”, despre al cărui model își dă Sarah cu presupusul că ar fi fost o celebră curtezană a vremii, Marie-Anne Detourbay (abia anul acesta s-au lămurit treburile, a fost într-adevăr o curtezană celebră, dar nu Detourbay), pe la pagina 331, ori despre bolile muzicienilor celebri, atât fizice (boli venerice, surzenie etc.), cât și mentale (Wagner este cel mai cunoscut exemplu), despre tablouri, partituri, metode de execuție, rafinarea vinului într-un Teheran exasperat de cenzură (m-a amuzat teribil cum își comandau cowboy-ii limonade, potrivit cenzorilor iranieni care dublau filmele americane), despre picturi și ruine celebre, despre amărăciune faptului că prăpastia dintre Orient și Occident s-a accentuat și continuă să se accentueze în ultimul secol, în ciuda eforturilor unor intelectuali uitați de istorie, despre opiomani și heroinomani, despre Sadegh Hedayat (despre al cărui roman celebru, Bufnița oarbă, îmi aminteam foarte vag, dar care m-a îndemnat să-l caut febril, să văd dacă se mai găsește pe stoc – se găsește, și e tradus din persană) și despre multe, multe altele.

Busola se citește greu. Foarte greu. Este un roman dens, doldora de informații din cele mai variate domenii, al căror număr te exasperează de-a lungul sutelor sale de pagini, dar pe care, curios, continui să le absorbi cu nesaț, conștient că le vei uita mai devreme sau mai târziu, deși asta nu te oprește să le înșiri ca pe mărgele în cotloanele ascunse ale memoriei, în speranța că vei apela la un moment dat la ele. Un monument de erudiție și, în același timp, o frumoasă declarație de dragoste pentru artă și pentru persoana iubită.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. Zina spune:

      Frumoasă prezentare, felicitări! M-a determinat să îmi doresc cartea, în ciuda faptului că am văzut avertismentul că se citește greu. ☺

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro