bookblog.ro

Când omul și reflexia sa se întrec în goana lor de a se lăsa cuprinși și a cuprinde

Scris de • 11 January 2015 • in categoria

Titlu: Omul și umbra
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-579-642-3
Cumpara cartea

„Poate că uneori, în vreme ce uriașul destin își trage răsuflarea, câteva vieți omenești, afară din orbita sa de observație, își aleg drumul, un drum curios, răsturnat, străbătut de spiritul tuturor ademenirilor, luminat de perfidia unor blestemate felinare, furate din gigantica uzină a neverosimilului.“

Prieten cu Ion Barbu, Camil Petrescu și Șerban Cioculescu, Oscar Lemnaru a tradus din Romain Rolland, Robert Merle şi Émile Zola, a început un roman intitulat Adonis hâdul, a scris o piesă de teatru ce nu a fost jucată niciodată, fiind însă mai cunoscut pentru povestirile fantastice adunate în volumul Omul și Umbra, despre care se zice că ar fi luat naștere în urma unui pariu cu soția. Oscar Lemnaru rămâne pentru majoritatea un scriitor obscur, a cărui existență pare să fi curs împotriva timpului, trezindu-se suspendat între două lumi ca un fel de prizonier al istoriei care nu se potrivește nicăieri, mereu ori cu un pas înainte ori cu unul în urmă.

Dacă scriitura sa nu a fost apreciată inițial, creată fiind într-o perioadă în care proza onirică nu era încă la modă, acum e prea târziu, abordarea sa fiind încărcată de simboluri, asociații atât de uzate încât suntem înclinați să le considerăm clișee. Dar sentimentele care se evaporă la întoarcerea fiecărei pagini reușesc a fi atemporale, ca un instinct suprimat de-a lungul atâtor generații pe care am ajuns să-l uităm.

Omul și Umbra e totuși o carte care pe mine m-a lovit din plin și neașteptat încă de la primele rânduri. Chiar dacă-i intuisem farmecul, fiind cumva croită exact pe calapodul universului meu lăuntric, bizareriile acesteia atingându-și scopul de a iniția cititorul pentru eventualitatea unor lumi posibile. Personajele povestirilor adunate în volum sunt diverse reprezentări ale omului care alege să locuiasca într-o lume a sugestiei, constatând deznădăjduit că orice altceva este mutabil, destructibil. Este un om pentru care visul și realitatea devin probleme ucigătoare ca un cancer al spiritului. Cel care cunoaște viitorul altora, cu toate că, din când în când, neputând prevedea cel mai simplu fenomen al naturii, e surprins de ploaie și în seara acelei zile se culcă nemâncat. E omul atât de obișnuit cu diverse bizarerii încât îi produc o impresie neînsemnată. Insul care de teamă să nu fie rănit și-a ascuns viața îndărătul umbrei pe care o protejează cu orice preț.

„Gloria vieții pe care o capătă marmura sau pânza nu e a artistului, al cărui gest nu are decât puterea magică a vrăjitorului care execută orb o poruncă.”

Umbra, obiectele magice precum oglinda sau ceasornicul, departe de a fi manifestări ale supranaturalului, le văd mai degrabă ca pe niște proiecții, dedublări, marcând un punct de scindare a sinelui în momentul în care omul pierde lupta cu nevoia sa de a-și confecționa un sine pe măsura nevoilor sale emoționale, sau un efect al blocajului în căutarea sensului. Astfel de proiecții, deși uneori aduc un confort temporar, sunt negative deoarece creează un văl iluzoriu între ego și realitate, insuflând atât de multă forță relației dintre subiect și obiect, încât odată cu întreruperea acestei legături, pe baza autosugestiei, omul se adâncește și mai mult într-un sentiment de alienare.

Una dintre teoriile lui Melchior-Bonnet susținea că omul privește în oglindă încercând să redobândească acea asemănare care să-l unească cu creatorul, dar și pentru a înțelege nenumăratele fețe ale sinelui, în timp ce Lacan vedea oglinda nu ca pe o reflexie a sinelui, ci ca un element necesar în construirea acestuia.

Mergând și eu pe urmele autorului, speculând pe marginea speculațiilor lui, aș zice că dacă e să ținem cont de imaginea creată prin îmbinarea celor două simboluri dominante ale prozei sale (oglinda și umbra) sau de pasaje precum „M-am privit în oglindă ca să-mi dau seama că sunt eu, și nu e altul; în cele din urmă, am înțeles, aproape dureros în neputința mea, că nimic nu mă putea asigura acum că oglinda e reală. Dacă stă în fața mea cineva în mod real și eu îi privesc chipul adevărat și dacă acel cineva sunt chiar eu și cel care-l privește e altul?” am putea ajunge la concluzia că Oscar Lemnaru a intuit o angoasă a generație noastre supratehnologizate (mirajul ecranelor), felul în care omul și reflexia sa se întrec în goana lor de a se lăsa cuprinși și a cuprinde, dincolo de punctul în care nu se mai poate distinge care e adevărata versiune a sinelui, această oglindire reciprocă devenind un labirint de identități fictive ce împing la izolare.

Pentru că nu se cuvine să închei într-un mod atât de deprimant - să nu uităm că autorul acestui volum era un cunoscător într-ale filozofiei și să ne amintim că era un spirit glumeț - pe ici pe colo, fracturând dimensiunea fantastică, Oscar Lemnaru ne surprinde cu tot felul de meditații asupra psihicului feminin, precum: „O femeie urâtă e prudentă și nu crede în absurdități decât în zilele în care uită de propria ei urâțenie. În timp ce toate femeile frumoase cred că sunt iubite de primul om care le iese în cale și le spune cuvinte înflăcărate. Vanitatea lor are nevoie de această încredere pe care ele o acordă bărbaților, căci, altfel, punând la îndoială vorbele, ar pune la îndoială însăși frumusețea lor.”

Și ca o concluzie destul de evidentă a concluziilor anterioare, cred că acest volum ar putea reprezenta un material excelent pentru tot felul de divagații interminabile pe teme filozofice ori psihologice.

Mai jos, puteți asculta un fragment din Ochii reflectați, proza cu care începe această carte:

  • Plusuri

    Felul în care reușește să spargă tiparul tonului melancolic cu tot felul de reflecții amuzante.
    Cultivarea unei dimensiuni poetice în interiorul unor proze fantastice.
    Felul în care ne sunt prezentate tot felul de teorii atât de absurde și totuși cu atât de multă precizie încât ești înclinat să le crezi sau cel puțin îți petreci o bucată zdravănă de timp încercând să le dai de cap, să le cauți un sâmbure de adevăr pentru că te face să vrei să le crezi.

  • Minusuri

    Singurul lucru care-i lipsește acestei cărți este o prefață.

  • Recomandari

    Dacă ați îndrăgit nuvelele lui Eliade sau Voiculescu, merită să-i acordați o șansă și lui Oscar Lemnaru. Iar dacă mai există printre voi vreo câțiva nostalgici după poveștile misterioase spuse în jurul focului, nu cred că există altă carte mai potrivit decât Omul și Umbra.

Categorie: | Autor: | Editura:



Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro