Titlu: Cei alesi
Autor: Lisa T. Bergren
Rating:
Editura: Niculescu
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Otilia Tudor
Numar pagini: 534
ISBN: 978-973-748-463-5

Cei aleşi reprezintă prima parte a trilogiei The Gifted începută de autoarea Lisa T. Bergren în 2006 (titlu original The Begotten) şi continuată apoi cu The Betrayed şi The blessed.

Acţiunea primului volum este plasată în Italia secolului a XIV-lea, unde o scrisoare care se presupunea că este scrisă de Sfântul Pavel iese la iveală după ce a fost păzită de câteva generaţii de preoţi. Scrisoarea conţine o profeţie referitoare la Cei Aleşi – un grup de persoane înzestrate cu haruri care vor fi folosite pentru a lupta împotriva forţelor întunericului conduse de un misterios Vrăjitor.

Preotul dominican Pietro, ultimul păzitor al scrisorii îşi începe misiunea de a aduna persoanele menţionate în profeţie: o găseşte pe Daria D’Angelo – o aristocrată care are darul vindecării şi este mereu însoţită de Hasani – un sclav african eliberat. Împreună îl salvează pe cavalerul Gianni de Capezzana, prins într-o ambuscadă în timp ce îl urmărea pe Vrăjitor. Aceştia se stabilesc în Siena, unde se afla moştenirea Dariei.

Iniţial am avut impresia că se foloseşte un tablou consacrat al personajelor, pentru a avea un efect sigur: Gianni – cavalerul arătos şi curajos, Daria – aristocrata de o frumuseţe aproape neomenească, Pietro – bătrânul înţelept care are câte un sfat pentru oricine, iar Hasani – singurul negru prezent în roman, asta pentru a nu face discriminare pe bază de rasă. Teoria mea a picat rapid deoarece deşi acţiunea începe foarte alert, se potoleşte o dată cu sosirea celor patru în Siena şi capătă o tentă ultra-religioasă, fiind evidenţiat mesajul romanului (şi al întregii serii): că toţi suntem înzestraţi pentru a realiza lucrarea lui Dumnezeu în lume şi că nu rămâne nimic altceva de făcut decât a urma această cale. Astfel, tabloul personajelor capătă cu totul alt sens: la fel cum mesajul lui Dumnezeu poate fi transmis de persoane frumoase (atât spiritual cât şi fizic – Gianni şi Daria), la fel Dumnezeu poate să-şi coboare harul asupra unui bătrân, copil sau al unei prostituate care se căieşte şi-şi lasă în spate păcatele săvârşite (referire evidentă la Maria Magdalena).

În timp ce taberele se cristalizează (binele versus răul, lumina versus întuneric, sau cum vreţi să puneţi problema) şi câştigă tot mai mulţi adepţi, Vaticanul încearcă să le manipuleze pe amândouă în scopul propriu: sporirea puterii.

Din păcate, mesajul religios nu este sugerat, ci este scos în faţă pregnant, în detrimentul dezvoltării firului epic – acesta începe să şchioapete serios pe alocuri iar acţiunea să bată pasul pe loc. Intrigile care se ţesuseră iniţial aveau potenţial enorm – lupta eternă dintre bine şi rău (aici cu implicări directe ale lui Dumnezeu, respectiv ale Satanei), lupta pentru putere, dominaţie şi bineînţeles, avere, viziunea îngustă a reprezentanţilor bisericii şi pedepsirea oricăror devieri de la doctrinele stabilite. Conflictul principal dintre lumină şi întuneric este integrat în câteva conflicte mai mici, oarecum mai „lumeşti”: conflicte economice între vecini, relaţii rupte pentru interesele şi binele familiei etc. La fel, sunt destule elemente frumoase care sunt promovate (iubire, iertare etc), dar acestea îşi pierd din efect tocmai prin uzul la care sunt supuse.

Autoarea îşi impune mult prea direct opiniile religioase, personajele repetând aceleaşi lucruri înainte de aproape fiecare acţiune pe care o întreprind: se roagă, postesc, participă la slujbe, se împărtăşesc sau citesc din Scripturi, aşteptând următorul semn de la divinitate pentru a le ghida paşii. Până şi unele scene de luptă sunt rezolvate cu rugăciune. Acestea devin iritante de la un moment dat fiindcă sunt folosite excesiv – mare parte din capitole reiau elementele descrise mai sus, dialogurile fac mereu aceleaşi referiri la misiunea stabilită de Dumnezeu, puterea Sfântului Duh şi urmarea „căii drepte”. Personajele sunt tratate astfel aproape unidimensional, deşi iniţial am crezut că se vor exploata mai mult conflictele pe baza zbuciumului interior al personajelor legat de misiunea care li se atribuie şi renunţarea la mare parte din vieţile personale. Aceste conflicte există, însă sunt rezolvate relativ rapid cu aceeaşi monedă: toţi simt chemarea lui Dumnezeu.

Personajele negative suferă de acelaşi defect – nu sunt dezvoltate suficient, iar apartenenţa lor către forţele răului este pusă pe seama îndepărtării lor faţă de Dumnezeu. Numirea acestora ca emisari ai Satanei este puţin cam mult având în vedere că singurele „rele” săvârşite sunt o ceremonie bizară în catacombele Romei (ceremonie care rămâne suspendată cumva, nefiind argumentată sau legată solid de acţiunile următoare ale Vrăjitorului) şi o orgie a supuşilor Vrăjitorului care conţine critici subtile către homosexualitate, fiind inclusă ca practică a forţelor întunericului.

Nu mă înţelegeţi greşit – nu am nimic împotriva mesajului religios al cărţii, ci a modului în care acesta este promovat. Cred că sunt judecate mult prea superficial unele chestiuni şi câştigul din punct de vedere literar ar fi fost mult mai mare dacă intrigile şi personajele ar fi fost mult mai bine dezvoltate şi nu ar fi lăsat impresia de multe ori că sunt doar nişte piese de şah pe o tablă de pământ acoperită de un copot de sticlă, deasupra căruia un personaj alb şi unul negru îşi planifică atent următoarea mişcare.