bookblog.ro

Cei doi Lenk

Scris de • 16 June 2012 • in categoria

Titlu: Herghelia verde. Însemnările vraciului Sofur despre Timur Lenk
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2008
Numar pagini: 288
ISBN: 978-973-111-082-0

”-Mi-ar plăcea, Sofur, spunea adeseori, ca aceşti cai, în loc să fie albi ca spuma laptelui sau negri ca abanosul, să aibă culoarea verde. Ar fi asemănătoare cu verdele ierbii, al pădurii de primăvară, al ochilor de cadână, şi ar fi chiar verdele Profetului. Nu mi-ar ajunge doar doi armăsari verzi. Mi-aş dori o herghelie întreagă. Îţi dai tu seama, Sofur, ce ar însemna să ai o armată de călăreţi, toţi aşezaţi sprinteni pe crupe verzi?”, îl privea uimit Sofur, pe Timur Lenk, cu cât nesaţ năzuia la herghelia lui verde.

Însemnările despre Timur Lenk sunt numeroase, dar multe dintre ele, fără îndoială, mincinoase. Acesta n-ar fi permis a fi consemnate faptele sale, decât poleite mai întâi, astfel încât să-i aducă un loc de slavă şi cinste. Dar fără să ştie, marele cuceritor nomad ducea după sine doi cronicari în loc de unul singur. Pentru că cine ar fi fost mai îndreptăţit a face o astfel de treabă, dacă nu Sofur, cel care ”slujind ca vraci tămăduitor pe lângă Timur Lenk, adeseori şi ca ghicitor, puţin astrolog şi cunoscător de taine în care se încredea el cu totul” îi cunoştea acestuia atât lumea interioară cât şi cea exterioară, atât omul, cât şi împăratul. Dar mai ales, era singurul care datorită meşteşugului său de ”a scrie prefăcut, cu slovele întoarse pe dos, după cum mă ucenicisem în oglindă multă vreme” avuse îndrăzneala de a scrie cu o sinceritate la care altul nu ar fi cutezat.

”Plecând cu Timur m-am îndreptat spre necunoscut. În spatele meu toate firele vieţii trecute îmi erau rupte. A trebuit să mă prefac într-o fiinţă nouă, pe măsura unei existenţe la care nici nu aş fi visat vreodată”, se confesează Sofur când se vede nevoit a-şi lăsa dascălul în urmă, intrând în serviciul lui Tamerlan. Nici acum, nici mai târziu, nu-şi va ascunde teama de schimbare, de necunoscut ori de primejdiile ce-l aşteptau, dar de fiecare dată se va dovedi capabil a se adapta la orice situaţie, fiind probabil abilitatea cea mai însemnată ce-l va ţine în viaţă şi în graţiile lui Timur Lenk.

Atât prin vorbele ori principiile sale-”Pentru a fi stăpân peste oameni, nu încape milostenie sau boceli de babă, frăţie din pruncie sau mai ştiu eu care altă slăbiciune omenească. Un stăpân este necruţător şi tocmai pe acela care se dovedeşte mai slab îl înhaţă, îl înghite, îl face să dispară”- cât şi prin faptele groteşti de la care nu se dă în lături- ”Leşurile le duceţi departe, cât mai departe de cetate. Să putrezească şi să fie hrană şacalilor. Capetele le vom clădi în cele patru colţuri ale zidurilor. Vreau să îmi faceţi patru piramide aşa cum mi-a cerut Allah în visul pe care l-am avut. Din capetele acestor necredincioşi să-mi ridicaţi trepte până în vârf, ţeastă peste ţeastă, aidoma unui drum ce urcă încet la cer spre slava lui Allah”- ni se conturează un conducător crud, lacom, şi plin de vanitate.

Şi totuşi, Timur, protector al artei, şahist iscusit, nu era numai un războinic viteaz, dar crud, ci şi un bun gospodar, oricând gata să se slujească de înţelepciunea adevărată a altora, dar şi de reuşitele tradiţiei. Astfel că atunci când ţara nu era în vreo primejdie imediată, şi-a luat răgazul de a întări legile străbune şi a adăuga altele noi, folositoare pentru bunul mers al împărăţiei.

La fel de numeroase ca scenele terifiante sunt şi cele în care vedem o altă latură a acestuia care reușește să ne ia prin surprindere şi să ne înduioşeze. De o astfel de scenă avem parte mai spre finalul cărţii, când ni se povesteşte despre episodul în care Baiazid ajunge prizonier, dar moare răpus de boală, fapt ce îl mâhneşte cel mai tare tocmai pe Timur. ”Prin moartea tatălui tău, a început Timur, a pierit un mare războinic, un slujitor al credinţei şi al legilor Coranului. A fost un sultan vrednic de cinste, pildă de cutezanţă şi de înţelepciune.”, sunt cuvintele pe care le rosteşte către Musa, unul dintre fii lui Baiazid.

Dar ceea ce îl umanizează cel mai mult pe acest conducător mongol de temut, este relaţia lui cu Sofur. O relaţie ce de multe ori lasă impresia că vraciul era considerat aproape un prieten de suferinţă, ori frate. Probabil că până şi porecla, cea de Lenk (şchiop), pe care o împărţeau, ţesuse între ei o legătură nevăzută, fără îndoială, legându-i pe viaţă.

Nu mai puţin impresionant se dovedeşte a fi Sofur Ulbeg, poreclit Lenk de către Timur. Impresionat pe de-o parte prin credinţă de neclintit cu care îşi servea stăpânul, chiar şi când nu era de acord cu faptele acestuia., iar pe de altă parte, demnă de admiraţie este cutezanţa acestuia de a-l contrazice, de a-şi exprima nemulţumirea . Nici moarte lui Timur nu-i ştirbeşte loialitatea, dacă ţinem cont de gestul său de modestie către cel care avusese grijă de herghelia verde: ”Fazak a înşfăcat săculeţul zornăitor în care erau adunaţi, în ani de zile, toţi banii de argint pe care îi căpătasem câteodată pentru slujba mea, de fapt doar atunci când Timur Lenk îşi amintea că şi eu sunt un om cu nevoi ca oricare altul”.

Deşi este o carte prin care ne sunt prezentate faptele lui Timur Lenk, sau Tamerlan cum îi ziceau unii, nu de puţine ori am rămas cu impresia că autorul, Octavian Simu, specialist în cultura orientală, se foloseşte de el pentru a ne prezenta- extrem de subtil- povestea lui Sofur, a cărui măreţie, în ochii mei o întrece adesea pe cea a hanului mongol.

  • Plusuri

    Limbajul simplu, dar specific şi mai ales poetic, tonul şăgalnic, au darul de a capta instantaneu cititorul

  • Minusuri

    Mi-ar fi plăcut mai multe detalii despre Sofur.

  • Recomandari

    În special celor pasionaţi de istorie.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro