bookblog.ro

Cimitirul de piane

Scris de • 29 July 2010 • in categoria

Titlu: Cimitirul de piane
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2010
Traducere:
Numar pagini: 283
ISBN: 978-973-46-1750-0

Voci; voce și tăcere. Pagini ale privirilor fără grai. Amintiri lăptoase, mai intense decât faptele din trecut care le-au iscat. Imagini mnezice din care izvorăsc forțe care au lipsit impresiei inițiale. Suferințe și iubiri rememorate cu greu, dar vii, vii – inexprimabile. ”Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea... Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe care formează vina.” Timpul care șterge diferențele dintre adevăr și minciună. Dintre dragoste și putreziciunea violenței din cuplu.

Dimineți. ”Claritatea difuză a luminii.” Ani și vieți făcute doar din luni cu nume de mai, iunie, iulie. Ici-colo, câte un septembrie și apoi, din nou, iulie. Vară. Dizolvare. Mirosuri tari, parfumuri și impresii care se metamorfozează în amintiri, în idei și abia apoi în cuvinte. Cuvinte cumpănite la marginea rațiunii. Cuvinte în placentă. Har scriitoricesc și stil fărâmițat.

Percepția ascuțită a unor amănunte mărunte și uluitoare, atât de la îndemână, de altfel, despre care abia acum, citind, învățăm cât de lesne le pierdem, în pripa noastră de technoameni. ”Zgomotul penelor smulse, în smocuri mari, de mama. Era mereu primăvară. Era mereu mai.” Alternanța asta: acut versus difuz, ce ne zgârie sufletul. Penumbră. Permanență.

Maraton interior. Un tată care se iluzionează că aleargă cât mai departe de tatăl său, pe care îl poartă, de fapt, adânc, în măduva oaselor sale. Un tată, un fiu. ”O parte din tatăl meu învia când mă priveam în oglindă, când existam și când mâinile mele continuau să construiască tot ceea ce el începuse, în secret, atât de aproape și atât de departe. Atunci, mă gândeam că exista o parte din tatăl meu care rămânea în mine și pe care o transmiteam copiilor mei ca să rămână în ei până când, într-o bună zi (...).” Ca și cum ne-am repeta, etern, unii într-alții.

O sfâșietoare muzică interioară, răzbătând de dincolo de paragrafele zdrențuite. Liniște. Dimineți, iarăși. Femeile străvezii – muzica lor de pian. Femeile imateriale. Mai târziu, soții prolifice, mame, victime neapărat tăcute, cu priviri imobile, ale bătăilor conjugale. Nume proprii simple, banale, primordiale: Marta, Maria, Hermes, Iris, Elisa, Francisco. Mame și tați universali, strămutabili, de regăsit în istoria, în traumele timpurii ale oricui. Brutalizări mortifiante.

Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto - cel puțin cel din Cimitirul de piane - este caldă, incomodă, toridă, familiară și un strop cam neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să auzi atât de clar liniștea din cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt (conventum = înțelegere lat.), topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște - pace; liniște – tensiune; liniște - angoasă.

Peixoto bagă de seamă firimiturile unei zile mai ceva ca o clevetitoare mătușă vădană. Ca orice om care a crescut printre fuste de mătuși. Ca Proust (de ce nu?). Ori ca un suferind. Născut cu ochii prea larg deschiși asupra cruzimii vieții. Se vede de la o poștă că a fost un copil crescut la țară, dedat cu ritmurile așa-zis ”cosmice”, cu măsurarea timpului și a iubirii privind la cer și scotocind în inimă. Cu ghicitul în razele de soare, care pătează dimineața podelele sărăcăcioase ale casei părintești. Peixoto înregistrează traumatic stupizenia ”adultă” a gesturilor, a hotărârilor care dărâmă suflete.

Prietenia lui cu lumina pulberie a dimineții, cu soarele portughez. Complicitatea lui cu vara. Mama lui, vara.

Pe ultimele zeci de pagini, am citit cu maximă zgârcenie din Cimitirul de piane. Sunt pasaje, dau peste pasaje care mă zguduie sau care mă îngheață. E ceea ce am mai văzut și am mai trăit. E ca și cum mi-aș aminti, în chinuri, și aș povesti chiar eu cele din carte, ”încerc să-mi amintesc cele mai fericite momente, sfârșesc întotdeauna prin a vedea în minte imaginea vagă a unui prânz de duminică”.

”Lumina dimineții nu simte geamurile curate ale ferestrei în clipa în care trece prin ele, așternându-se apoi pe notele de pian care se revarsă din aparatul de radio și plutesc prin aerul din bucătărie. Așternută pe notele de pian, lumina dimineții se oprește, punctată, pe reflexele faianței albe de pe pereți, pe colțurile mesei placate cu furnir, în picăturile de apă atârnând de pe marginea oalelor spălate și puse la scurs, cu gura în jos...”

 

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Cred că e o binecuvîntare că literatura merge mai departe (cînd mai toţi îi prezic moartea), deoarece astfel descoperim cărţi, aşa cum pare a fi şi Cimitirul de piane, care exprimă inexprimabilul. Sau poate e ceva ce ţine de încredere: să poţi să te laşi surprins, încîntat.

      raspunde

    2. Cristian Sîrb spune:

      Undeva pe acolo. Totuşi capacitatea de a fi surprins e precară, suferind o eroziune în timp, sub acţiunea lecturilor. Fiecare nouă lectură ne deschide şi mai abitir ochii asupra următoarei lecturi. Aşa devenim tot mai exigenţi, mai critici, mai puţin naivi, dar şi mai puţin impresionabili. Unii…

      raspunde

    3. cristian.sirb spune:

      Eh, poate pentru că sunt pățit.

      raspunde

    4. mihaela spune:

      Mi se pare mie sau traducerea in romana in editia polirom este destul de proasta? Multe repetitii, fraze redundante… destul de slabuta traducerea, pierde mult din esenta scriiturii.

      raspunde

    5. clarisa lima spune:

      m-ai emotionat cu ce ai scris aici. bine ai venit in clubul admiratorilor lui peixoto! :) iti cer ingaduinta de a prelua, pe blogul meu, articolul de mai sus. ar fi o onoare

      raspunde

    6. cristian.sirb spune:

      Ar fi o onoare pentru mine! :) Deci, poți prelua textul și să-i transmiți autorului că unul ca domnia sa ne întărește speranța că literatura încă mai are multe cuvinte de spus.

      Cartea are rezonanțe desăvîrșite în româna aleasă de tine!

      raspunde

    7. clarisa lima spune:

      multumesc, multumesc! am sa transmit mesajul tau cui trebuie :) asteptam noua lui carte, care se va numi… Carte :)

      raspunde

    8. clarisa lima spune:

      gata, i-am transmis pe FB. aici e pagina lui pe care fiecare scrie ce il taie capul :) http://www.facebook.com/?ref=home#!/pages/Jose-Luis-Peixoto-oficial/112090358834967?ref=ts

      raspunde

    9. Pingback: emotionant – despre “Cimitirul pianelor” « Cor & Amor – bijuterii, povesti…

    10. Pingback: Ce-am citit în 2010 | bookblog.ro

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro