bookblog.ro

Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

Scris de • 24 April 2009 • in categoria

1 Pierre Bayard -Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? recenzie
Autor: Pierre Bayard
Rating: Pierre Bayard -Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? rating - recenzii carti
Editura: Bastion
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Mihaela Visky
199 pagini
ISBN: 978-973-1980-07-2

Pe unii îi seduce misterul. Pe alţii descîlcirea lui. Pe unii închiderea necunoscutului sub şapte lacăte. Pe alţii disecarea adîncului "necunoscut". Pe unii tăcerea, pe alţii analiza. Ce se întîmplă însă cînd ambele obiecte seducătoare se găsesc în aceeaşi carte?

Mie, de exemplu, mi s-a întîmplat, cu volumul lui Pierre Bayard, să citesc un amestec de hermeneutică, psihanaliză aplicată şi maliţie (jucată?) ca şi cum aş citi un policier. Cunoaşteţi, mă gîndesc, înfrigurarea aceea de a da cît mai repede paginile, amestecată cu dorinţa de a rămîne în necunoştinţă de cauză, pentru a prelungi suspansul. Cunoaşteţi şi cîte ceva, din proprie experienţă, poate, despre scenariile alternative de rezolvare a misterului, care merg în paralel cu lectura unui roman (poliţist). Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? este un demers de transcriere a unui astfel de scenariu, rafinat prin lentile psihanalitice şi de teorie literară.

De la început, autorul avertizează: ar fi util să fi citit deja/să citim romanul omonim al Agathei Christie, dacă avem cumva dorinţa/ambiţia de a-l urma în demersul său de demascare a Agathei şi a genului poliţist. De menţionat că acesta este unul dintre cele mai transparente genuri literare, cu o logică impecabilă, nu tocmai permisiv, iar Agatha Christie, pe care toţi o putem evoca drept figură prototip pentru gen, chiar ea păcăleşte regulile policier-ului. Mai mult, face lucrul acesta fără ca romanele ei să sufere de incoerenţă sau să conţină defecte de logică strigătoare la cer. Logica lor este, de fapt, să ţină cititorul cît mai adînc în necunoaştere:

"În timp ce literatura urmăreşte, cel mai adesea, să trezească în cititor o idee sau un mănunchi de reprezentări sau de senzaţii, aici ne aflăm în situaţia originală în care întreaga tensiune a cărţii urmăreşte, printr-o organizare minuţioasă a imprevizibilului, să ne împiedice să gîndim."

În afară de a înfăţişa regulile romanului poliţist şi slăbiciunile de care se foloseşte acesta pentru a impune o soluţie, cea neaşteptată, surprinzătoare, şocantă, cartea lui Bayard mai are un obiectiv: să analizeze delirul, mai ales delirul de interpretare. Nu se opreşte aici - detectiv pe urmele lui Freud, apropie construcţia delirantă de cea teoretică:

"A începe un delir în cadrul unui proces psihopatologic înseamnă a încerca o dispunere diferită a fragmentelor vieţii psihice, a începe o activitate de introducere a sensului şi, deci, într-o oarecare măsură, a realiza o formă de teoretizare."

În fine, Bayard nu ne lasă doar cu această comparaţie provocatoare (sîmburele de adevăr din nebunie), ci aplică nişte concluzii pe romanul Agathei Christie. Se află Hercule Poirot într-un delir de interpretare? Este soluţia propusă de el una valabilă, posibilă? - întrebare care scapă cititorilor surprinşi de inovaţia din roman. Şi, pînă la urmă, cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

Pînă la urmă, doar citind cartea veţi afla. Iar pe lîngă rezolvarea enigmei, veţi mai putea citi lucruri mai puţin cunoscute despre genul poliţist, într-o structură incitantă, inteligentă, căreia nu-i lipseşte autoironia.

Scris de
Mihaela Butnaru

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. gabimirea spune:

    Sa inteleg ca aceasta carte este de fapt o critica la adresa cartii maestrei genului. un prilej de teorie literara asupra genului politist. Un eseu mascat. Un roman despre un alt roman? Cum e?

    raspunde

  2. secession spune:

    Eu zic să reciteşti recenzia, GM. E cât se poate de limpede.

    Dar, de fapt, asta voisem să-i spun Mihaelei B. Plus că introducerea ei (în special, al doilea paragraf), făcută într-o potrivită notă personală, intimistă, m-a îmbiat imediat să caut şi să citesc cartea. Recenzia ar fi “rezistat” chiar şi sprijinindu-se doar pe acele prime rânduri (bune, cred, de o inspirată copertă a IV-a).

    Uite, GMirea, să nu te mai osteneşti:

    “În afară de a înfăţişa regulile romanului poliţist şi slăbiciunile de care se foloseşte acesta pentru a impune o soluţie, cea neaşteptată, surprinzătoare, şocantă, cartea lui Bayard mai are un obiectiv: să analizeze delirul, mai ales delirul de interpretare. Nu se opreşte aici – detectiv pe urmele lui Freud, apropie construcţia delirantă de cea teoretică”.

    raspunde

  3. Mulţumesc, secession, sunt curioasă cum o să ţi se pară cartea. De convins să o citeşti se pare că am reuşit :)

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro