Titlu: Ciubotele de sapte leghe şi alte moduri de a muri
Autor: Ernesto Perez Zuniga
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2004
Traducere: Coman Lupu
Numar pagini: 162
ISBN: 973-697-209-7

Ciubotele de şapte leghe şi alte moduri de a muri a apărut în 2002, iar autorul, poet şi prozator, l-a încurcat în căutare pînă şi pe google. Pe mine m-a încurcat volumul lui de povestiri şi m-a nostalgizat pînă departe, departe de cartea în sine, ce-i drept. Tocmai fiindcă e o carte atît de falsă şi de peticită, ca o rochie din care nu se mai vede materialul iniţial.

Nostalgia se duce direct spre Garcia Marquez, cu înnebunitoarele, şerpuitoarele dumisale povestiri. Nu ştiu cine nu le-a citit cu ochii măriţi de spaimă, uimire şi deliciu. Nu ştiu cine nu s-a visat în delirul şi singurătatea veacului său. Ne-am obişnuit sau m-am obişnuit să punem/pun o etichetă pe scrierile asemănătoare, cea de realism magic. Şi cu această etichetă venită şi din titlu- Ciubotele de şapte leghe, am pornit plină de speranţă către povestirile lui Ernesto Zuniga. Lectura modurilor de a muri s-a dovedit a fi numai o neînţelegere.

Pe de o parte, naratorul nu se înţelege cu mine (cititorul). Caută să se explice, supralicitează, are un ton preţios şi ţine cu tot dinadinsul să sune magic, să aibă acel abur al jazzului din baruri sau de pe străzi, găsit la Cortazar; să descrie sordidul minunat, mlaştina fermecată; să transmită temerile copilăreşti şi poveştile unde timpul stă-n loc. Uită că acestea sunt naturale, că au un firesc pe care dinadinsul îl tulbură: "Am urcat pe cea de-a doua colină şi ne-am aşezat pe o stâncă pentru a privi apusul. Temperatura, coloritul magic al orizontului, liniştea dulce care învăluia lucrurile, făceau ca plăcerea unei asemenea clipe să se contopească cu iluzia unei plenitudini interioare". Mă întreb ce ar fi apusurile dacă toţi contemplatorii lor chiar le gîndesc şi explică astfel.

Pe de cealaltă parte, eu (cititorul) nu mă înţeleg deloc cu naratorul. Aştept să îmi dea voie în povestirea lui, să mă prindă, să mă lege - el îmi pune piedici, se umileşte, arată găurile propriului veşmînt. Aştept un personaj care să îmi stea viu în faţă - apare Sebastian, apare Ignacio, apare Francisco, o fereastră spartă şi un pod, şi toţi sunt nenumiţi, fără corp, fără rost, ca nişte ferestre sparte. Aştept să mi se insinueze povestirea în minte, să nu-mi dea pace - e de ajuns să dau pagină că a şi dispărut. Mă gîndesc, poate, că originalitatea autorului constă în a fi cel care a scris povestirile-efemeride. Aştept măcar ca aceste povestiri să îmi provoace un zîmbet în colţ, să mă amuze sau distreze - dar ce să mă amuze?

Mi-am amintit cum li se spune prozelor scurte care te lovesc şi te lasă ameţit - e un clişeu: bijuterii(literare). Ei bine, acest termen uzat de tot se referă la rîndurile care surprind un moment, la ţesătura detaliilor şi sincronizarea tonului, la tensiune şi concentrare. Nici vorbă de aşa ceva în Ciubotele de şapte leghe, nici vorbă de "persoane în carne şi oase, prezentate teribil de realist şi uimitor de fantastic", cum scrie pe coperta a patra a cărţii. Sau poate ar trebui să revedem definiţia realului - fantastic în termeni de fad-neinspirat?