bookblog.ro

Completarea sinelui prin alt sine

Scris de • 31 May 2013 • in categoria

Titlu: Marile speranțe
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Traducere:
Numar pagini: 576
ISBN: 978-973-135-761-4
Cumpara cartea

„Marile speranţe” este considerată de cei mai mulţi dintre noi o carte a copilăriei, fiindcă era inclusă în lecturile de vară de către cei mai mulţi dintre profesorii noştri de limba şi literatura română. Şi totuşi, în momentul în care redescoperi cartea la o vârstă adultă, îţi dai seama fie că atunci nu ai înţeles nimic, fie că ai înţeles parţial sau că abia acum poţi pricepe mai profund o astfel de capodoperă a literaturii universale.

Cumpără titlul în engleză

Aşa că da, nu strică să reiei lecturile din copilărie, e posibil să vezi rândurile din carte cu alţi ochi.

Putem împărţi romanul în două lumi, două generaţii: cea matură şi cea tânără. Între cele două există o relaţie de interdependenţă fascinantă (nu doar în roman, ci şi în general, în vieţile noastre), chiar dacă nu este vizibilă pentru toată lumea. Generaţia matură, care se îndreaptă încet, dar inevitabil, spre dispariţie, simte nevoia unei completări, a unei desăvârşiri. Pentru că o eventuală resurecţie nu mai este posibilă, fiindcă, pur şi simplu, este prea târziu (personajele nu mai au energia şi mijloacele necesare), ele caută un escapism în cei ce vor veni după ei.

Adulţii romanului de faţă îşi proiectează visele, „marile speranţe” pe care le-au avut poate la un moment dat, în tinerii din viaţa lor. Astfel, încearcă să îi modeleze după tiparul propriu, fără să se gândească dacă acest lucru este unul benefic, sănătos, sau, până la urmă, etic. Cât au dreptul să facă aşa ceva? Însă golul lor interior care se cere acoperit nu îi lasă să îşi pună astfel de probleme futile, fiindcă timpul trece, iar ei vor să experimenteze desăvârşirea sinelui prin intermediul altora şi să apuce să vadă cu ochii lor concretizarea planului.

Despre ce vorbesc aici mai exact? Mă refer în special la relaţiile dintre patru personaje ale romanului, şi anume: ocnaşul evadat Abel Magwitch -Pip, pe de o parte şi mireasa părăsită Havisham - Estella, pe de altă parte.

Magwitch şi Havisham proiectează fiecare în parte în copilul din faţa lor ceea ce ar fi vrut ei să fie.

Deţinutul evadat devine un binefăcător pentru sărmanul Pip, căruia îi oferă ajutor financiar şi educaţie aleasă, pentru a ajunge „un gentleman”. Magwitch speră astfel ca protejatul lui să aibă parte de o viaţă îndestulată de care el nu a reuşit să aibă parte. Îşi perpetuează astfel propriile vise şi dorinţe, în speranţa, mai mult sau mai puţin conştientizată, că astfel se va simţi desăvârşit. Nu reuşeşte însă să planifice povestea pe termen lung, astfel că Pip rămâne ca o epavă eşuată în momentul în care averea binefăcătorului său este confiscată de Coroană.

Ce face domnişoara Havisham? Dacă Magwitch încearcă o schimbare pozitivă pentru Pip, căruia vrea să îi asigure o viaţă pe cât posibil împlinită şi lipsită de griji, mireasa părăsită va încerca să înlocuiască sufletul pur al unei tinere, şi anume Estella, cu o inimă de piatră.

Din moment ce femeia a suferit din dragoste, deja asociază capacitatea de a se îndrăgosti a omului cu o greşeală gravă, care îţi va distruge ulterior toată viaţa. În încercarea ei disperată de a nu da voie istoriei să se repete şi pentru altcineva, o creşte pe Estella ca pe o fiinţă frumoasă, dar înfiorător de rece. Astfel, Pip nu reuşeşte să se apropie de ea, şi tocmai intangibilitatea ei o aruncă ulterior într-o căsnicie eşuată.

Domnişoara Havisham este fără îndoială unul dintre cele mai ciudate personaje, nu doar din roman, ci şi din literatură în general. Cu toate că nu-mi aduceam aminte foarte bine acţiunea şi şirul evenimentelor care au loc în „Marile speranţe”, ea a reuşit să îmi rămână bine întipărită în minte.

Iată cum arată portretul ei:

„O siluetă îmbrăcată din cap până în picioare în veştminte alb-îngălbenite, încălţată cu un singur pantof. Şi atârna astfel încât puteam desluşi că dantelele veştede ale rochiei sale erau ca de pergament, iar că faţa, care era a domnişoarei Havisham, se mişca de parcă ar fi încercat să mă strige.”

Iar imaginea camerei în care ar fi trebuit să aibă loc nunta, cu masa încă întinsă pentru ospăţ, cu ceasurile oprite şi cu tortul miresei în stare de putrefacţie, este una menită să îţi dea fiori pe şira spinării.

„Era o cameră largă şi îndrăznesc să zic că, odinioară, trebuie să fi fost frumoasă, dar toate obiectele pe care le puteam desluşi erau acoperite de praf şi atât de vechi, încât se desfăceau în bucăţi. Ceea ce atrăgea mai cu seamă atenţia era o masă lungă, cu o faţă de masă aşternută pe ea, de parcă în clipa în care casa şi ceasornicele împietriseră tocmai se pregătea un ospăţ. Un suport de flori sau un alt obiect ornamental greu de recunoscut trona în mijlocul acestei mese, dar era într-atât de bine înfăşurat în pânze de păianjen, încât mi-era cu neputinţă să-i ghicesc forma.”

  • Plusuri

    Personaje memorabile cu destine excepţionale; realismul scriiturii;

  • Recomandari

    Tuturor iubitorilor de literatură clasică.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro