bookblog.ro

Conversație la Catedrala

Scris de • 19 September 2010 • in categoria

0recenzie"Autor: Mario Vargas Llosa
Rating:  rating - recenzii carti
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2004
Traducere: Mihai Cantuniari
603 pagini
ISBN: 973-576-474-1



Dincolo de inventivitatea aplicată formei şi stilului, Mario Vargas Llosa are o concepţie conservatoare cu privire la roman: acesta este oglinda lumii. Spre deosebire de oglinda realismului clasic, cea pe care o construieşte Vargas Llosa în Conversaţie la Catedrala străbate orice suprafaţă, dezgoleşte şi reflectă gîndurile cele mai intime, temerile de neîmpărtăşit şi plăcerile bine ascunse. Altfel, autorul este fidel motto-ului balzacian: „Il faut avoir fouillé toute la vie sociale pour être un vrai romancier, vu que le roman est l'histoire priveé des nations”. Dacă aţi citit pînă acum despre Conversaţie la Catedrala că este o carte monumentală, un roman mare, o scriere complexă, grandioasă etc., aţi citit bine. Autorul nu glumeşte deloc cu acest roman scris cu intenţia de a fi total, de a cuprinde toate faţetele lumii, de la individual, profund intim, la social şi politic.

Pe de-o parte, este un tablou al schimbării sociale: un regim politic - dictatura militară a lui Odria - este înlocuit de altul, trecere care nu e lipsită de evenimente violente. Dictatura odriistă este descrisă în toate detaliile sordide ale oricărui regim politic, totalitar sau nu: contracte economice bazate pe fidelitatea faţă de Preşedinte, şantaj, intrigi, politicieni abili, linguşitori de profesie, cameleoni politici, executanţi slugarnici şi miniştri de formă; apoi petreceri dezmăţate, cheltuieli exorbitante, lux ostentativ, slăbiciuni exhibate, aroganţa celor care se cred nemuritori, de neînlocuit; decenţa pătată a aristocraţiei, a familiilor pentru care bogăţia e o stare de fapt, naturală şi transmisibilă; şi, de cealaltă baricadă, ridicolul revoluţionarilor, grevele abil înăbuşite, credinţa pasională într-o ideologie, tinereţea revoltată, politica din camere obscure de hotel, din cafenele şi baruri studenţeşti...

În căutarea ratării

Pe de altă parte, conversaţia la Catedrala este întîlnirea dintre două personalităţi care vin din categorii sociale diferite, au viziuni diferite, dar pe care le uneşte absurdul aceleiaşi lumi. Santiago Zavala, ziarist, îl întîlneşte pe Ambrosio, care fusese şoferul tatălui său, don Fermin Zavala. Convorbirea celor doi, ajunşi la o masă mizeră în localul La Catedrala, reprezintă cadrul pentru firele narative ale cărţii. Istoria se derulează înapoi, la momentul în care tînărul Santiago, aflat în chinurile adolescenţei tîrzii, îşi părăseşte familia pentru a trăi pe cont propriu. Animat de o ură pe care nu o poate nici explica, nici controla, de dispreţ faţă de afacerile familiei şi faţă de viitorul asigurat, el ajunge iniţial într-un grup de tineri comunişti, apoi renunţă la studii şi scrie pentru diverse rubrici din presă. În tot acest timp, refuză constant contactul cu familia, sărăcia nu îi înfrînge rezistenţa, iar apetitul său pentru ratare creşte. În lupta sa încrîncenată cu iubirea şi influenţa paternă, tînărul Zavala devine tot ceea ce tatăl său a urît: mediocru. Formarea sa este cea a ratării, iar drumul pe care merge duce spre autodistrugere: „El era ca Perul, el, Zavalita, se-alesese praful şi de el cîndva, într-un moment anume. Gîndeşte: cînd?” Întîlnirea cu Ambrosio îi arată cealaltă parte a poveştii: decăderea lui don Fermin, industriaş în timpul lui Odria, suferinţa pe care i-a cauzat-o trădarea fiului; luptele din subteranele regimului, viciile secrete ale celor fără pată. Ambrosio îi oferă părţile lipsă din frescă, cele care descriu mizeria morală, ipocrizia, abrutizarea prin droguri, alcool, umilinţe, transformarea oamenilor în instrumente, împlinirea fanteziilor de distrugere şi anihilare.

Dacă sărăcia pe care o trăieşte Zavalita are în ea ceva pur, pentru că el este naiv şi orb la ceea ce nu vrea să vadă, Ambrosio cunoaşte toate feţele vieţii urbane: şi pe ucigaşii de nevoie, şi pe cei care omoară de plăcere; şi slujnicele cuminţi, cu frivolitatea lor naivă, şi damele de companie, arogante şi cheltuitoare; şi afacerilor miniştrilor, dar şi cele ale micilor escroci; şi ritmul viciat al capitalei, şi nemişcarea provinciei. Amîndoi sunt la intersecţia dintre high society şi ceilalţi, Ambrosio avînd cumpătarea celui care le-a văzut pe toate, iar Santiago trăind drama celui ce nu le-a văzut la timp. Dialogul dintre cei doi este magistral, are o desfăşurare vizuală, pe mai multe planuri care se intersectează în puncte neaşteptate, iar către final, voilà!, toate dau sensul unui tablou general, pe care mintea îl percepe ca într-o revelaţie. Conversaţie la Catedrala este, din acest punct de vedere, o carte pentru creier, nu neapărat pentru simţul estetic, nici pentru implicarea afectivă, ci pentru gîndire. Este, dacă vreţi, o demonstraţie literară a ceea ce poate face mintea umană.

Rahatul şi Regina vieţii de noapte

Vargas Llosa este un portretist preocupat de detalii şi, mai ales, de dinamica unui portret. El ştie că personalitatea este supusă cronologiei, astfel că preferă să arate cum sunt personajele prin ceea ce fac ele în diferite momente ale vieţii lor. Apare însă discuţia: oare acţiunile noastre ne modelează sau ceea ce suntem influenţează ceea ce facem? Două exemple ilustrează acest paradox, din care, de altfel, e uşor de scăpat susţinînd că e vorba de un cerc identitate-acţiune. O figură interesantă este Cayo Bermúdez, care se recomandă şi Cayo Rahat, un anonim care ajunge să conducă serviciile de securitate, apoi să dispară la fel cum a apărut. Tenacitatea sa de om fără pasiuni este ilustrată atît de succesul său în a menţine o imagine curată a dictaturii, cît şi de aspectul său dezagreabil, concentrat, aproape inuman. Fragmentele în care face presiuni în negocierile cu aristocraţii sistemului, el, un marginal care nu va intra niciodată în lumea lor, ilustrează impecabil o inteligenţă sclipitoare pusă în slujba urii. O ură rece, neputincioasă, care se consumă şi renaşte perpetuu. Asta este, în viziunea lui Vargas Llosa, adevărata ură de clasă, pe care nu o stinge nici o ideologie.

Hortensia, amanta lui Bermúdez, are un destin asemănător. Fostă divă a Limei, de o frumuseţe luxuriantă, ea trăieşte cîteva luni o viaţă frivolă şi îndestulată în schimbul îndeplinirii unei fantezii favorite a lui Cayo. La îndepărtarea acestuia, începe şi decăderea ei, refugiul în alcool şi pastile, apoi într-o dragoste iluzorie pentru un escroc de cea mai joasă speţă. Pînă aici, doar destinul unei prostituate, dacă nu ar fi uluitoarea ei încredere în oameni, naivitatea, lipsa de perspectivă, optimismul exagerat. O adevărată frumuseţe, care trece prin lume oarbă şi neştiutoare.

De altfel, o calitate a realismului lui Mario Vargas Llosa este faptul că personajele, multe din ele povestind acţiunea, trec neştiutoare, iar cititorul este cel care ajunge să ştie. El poate fi cel care cuprinde întreaga scenă la finalul lecturii, observatorul şi judecătorul lor. Şi sunt multe elemente care să-i dea de gîndit: complexitatea portretelor, perspectiva multiplicată, umanizarea monştrilor şi demolarea idolilor, fără ca aceasta să însemne o viziune egalitaristă. În Perul de care se alesese praful, nimeni nu e inocent, nimeni nu trăieşte nepătat, iar ratarea devine aproape un semn al reuşitei. Aceasta e jumătatea secolului trecut la Lima, un paradox, o conversaţie a contrariilor. Iar pentru a o descrie, Mario Vargas Llosa are forţa şi curajul necesare, amestecate cu tandreţe şi umor.

Scris de
Mihaela Butnaru

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. cristian.sirb spune:

    Vicii, pete și decădere în Peru-ul postbelic. Recenzie ca o nuvelă. Compactă și contorsionată într-un ritm elegant, ca romanul.

    raspunde

  2. anca giura spune:

    Fără pudoare livrescă, recunosc, de zece ani îmi tot propun să o citesc. Sunt câteva cărţi mari pe care nu le-am citit încă, admit. Dar ce titlu fascinant! :)

    În rest, realismul, am mai spus-o, nu va pieri cât va dura literatura. Adică exact atâta timp cât literatura va da seamă despre calitatea vieţi noastre interioare.

    raspunde

  3. cristian.sirb spune:

    Llosa este urias. A scris mult, dar are aceste epopei ale realismului, ‘Conversatie…’ si ‘Razboiul sfirsitului lumii’ fac cat restul operei la un loc.

    Critic de-as fi de meserie, m-as chirici, de asemenea, de ciuda citindu-l in ‘Adevarul minciunilor’ si-n ‘Orgia perpetua: Flaubert si Doamna Bovary’. De regula, lucrarile critice sunt indigeste, aspre, prafoase. Ei bine, Llosa a gasit in dinsul resurse pentru un ton ‘romanesc’, captivant, cu carlig, si totusi deloc frivol si pentru aceasta ‘disciplina’ (demonstrind ca nu numai impotentii din p de vedere creativ pot/si iubesc sa bata cimpii hermeneutic despre… despre).

    Nu-s (erau) prafosi Z. Ornea, DC Mihailescu, Mihai Zamfir…

    Recitind recenzia de mai sus, nu pot sa nu remarc cat de mult pastreaza si ne ofera din spiritul romanului.

    raspunde

    • Mihai Cantuniari spune:

      Bunule cititor si comentator Cristian Sirb, citeste te rog si Scrisori Catre Un Tanar Romancier, de Vargas Llosa. Merita din plin. De altfel, cred ca ai citit-o deja. MC.

      raspunde

  4. Mihai Cantuniari spune:

    Draga doamna Mihaela Butnaru, felicitari pentru prezentarea impecabila a cartii lui Vargas Llosa. Nu numai ca ai inteles-o ca putini altii, dar ai si vibrat la adevarurile ei nu prea comode. Eu am tradus cartea aceasta si numai eu stiu cat am trudit s-o fac cat mai accesibila cititorilor romani, pe care ii stimez. Cu asemenea cititori, traducatorul stie ca nu a muncit degeaba, iar satisfactia lui se nutreste tocmai din astfel de comentarii si recenzii. Cu multa simpatie. MC.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Ultimul patriarh

Copyright ©2011 Bookblog.ro