bookblog.ro

Copilul lui Noe

Scris de • 21 July 2008 • in categoria

1Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Rating: 5 stele - Eric-Emmanuel Schmitt - Copilul lui Noe rating - recenzii carti
Editura: Humanitas Fiction

Eric-Emmanuel Schmitt - Copilul lui Noe - recenzie cartiPentru aceia care au citit deja Oscar şi Tanti Roz, lucrurile ar putea părea evidente: Eric-Emmanuel Schmitt nu este decât un scriitor de succes, uzând de o reţetă sigură. Asemănările dintre cele două microromane sunt evidente. În ambele protagonistul este un copil (iar personajele-copii, nu-i aşa, dacă creatorul lor are o brumă de talent, sunt - de la Dickens sau Edmondo de Amicis citire - irezistibile). În ambele copilul (desigur, pentru un plus de seducţie), se află într-o situaţie limită: boala, respectiv războiul. În ambele, copilul (pentru încă un plus de seducţie), este lipsit de atenţia părinţilor săi - ba laşi sau insensibili, ba dispăruţi.

În ambele (pentru maximum de seducţie) apare câte un personaj ca de basm care nu numai că-l ajută pe copil în momentele cruciale, dar pune piatră de temelie la creşterea lui: Tanti Roz şi, respectiv, părintele Pons (cui nu i-ar plăcea o poveste cu mentori buni şi amuzanţi, care pun pietre de temelie la creşterea celor mici?). În ambele (pentru un plus de verdicitate, de astă dată), personajele negative sunt clar conturate, fie că sunt doctori sau soldaţi hitlerişti (uneori, nici nu ştii care sunt mai periculoşi). Şi în fine, ambele sunt cărţi mici şi dulci, cu învăţături morale parfumate de un umor delicat.

Copilul lui Noe este o istorioară alcătuită din pilde îngemănate, străluminate de mirările metaforei, dar construite pe o structură de rezistenţă cu aparenţă "realistă". Lui Schmitt îi place să lase impresia că povestirile lui sunt întrucâtva ancorate într-un sol sigur, însă este de observat că universul construit de el în culori "realiste" reprezintă, de fiecare dată, numai o anticameră (fie că această anticameră se numeşte malaxorul istoriei sau drama personală) - necesară decolării în viteză către transcendenţă.

Joseph este un copil evreu, în vârstă de şapte ani, foarte plăcut, născut din părinţi dacă nu campioni, măcar destul de interesanţi: un tată croitor şi o mamă care dă numele stelelor, fie ele brodate pe paltoane (acţiunea se petrece în Belgia ocupată de nazişti) sau înfipte ca nişte pietre preţioase în "bolta universală, catifeaua aceea adâncă". Pentru a nu fi expediat împreună cu ei în vreun lagăr de exterminare, Joseph intră, cu destul emoţii, sub protecţia părintelui Pons, într-un internat catolic. (De remarcat că la Eric-Emmanuel Schmitt se configurează mereu un spaţiu propice întâlnirii salvatoare. Proza lui abundă în îngeri păzitori care lucrează sub acoperire.)

De la început, pentru a supravieţui, Joseph este nevoit să-şi schimbe numele, să-şi ascundă vârsta, să-şi renege biografia şi apartenenţa etnică şi religioasă. Îşi suspendă aşadar, tot ce-i poate articula identitatea înaintea celorlalţi, dobândind în schimb, prin mijlocirea părintelui Pons, ceva extraordinar de important - sentimentul participării la o luptă milenară:

"La urma urmei, era vorba despre strămoşii mei, Moise, Abraham, David, Ioan Botezătorul sau Iisus! În vinele mele curgea neîndoielnic sângele unuia dintre ei. Şi apoi, vieţile lor nu erau fade, cum nu era nici a mea: se bătuseră, strigaseră, plânseseră, cântaseră, riscaseră să moară în fiecare clipă."

Cred că acesta este zăcământul cel mai preţios oferit de Copilul lui Noe: reechilibrarea identitară prin reabilitarea strămoşilor, a neamului, ca reper ontologic. Iată de ce - apropo de "reţetă" - romanul nu se încheie cu reîntâlnirea grandioasă a lui Joseph cu părinţii săi (urmată, eventual, de trecerea lor ţinându-se de mână dincolo de linia orizontului). Aceasta s-ar fi întâmplat dacă scopul lui Schmitt ar fi fost să scrie doar o poveste optimistă. Spre surprinderea noastră, atunci când ne credem aproape de deznodământ - pe care-l anticipăm cu teamă ca fiind garnisit de pupături, mici istericale şi eventual leşinuri, ca toate happy-end-urile din poveştile de război - asistăm la primul puseu identitar major al lui Joseph (fireşte, contradictoriu şi greu de elucidat): vrea să devină catolic. De abia de aici încolo, scriitorul se poate axa pe ceea ce credem că alcătuieşte de fapt scopul principal al cărţii: portretizarea în tuşe fine a unei deveniri.

Cu mult mai plin de taine decât Joseph ni se pare însă acest bizar părinte Pons, în jurul căruia se structurează miezul de înţelesuri al romanului. Beneficiarul unui trup "imaterial, înveşmântat într-un fel de stofă lipsită de relief, o robă neagră la fel de plată de parcă ar fi fost agăţată de un umeraş", părintele Pons emite senin judecăţi plate (de tipul: "Voi [evreii] nu aveţi nici un merit şi nici un defect deosebit") sau enunţuri fără o prea mare acurateţe (precum acela conform căruia Noe a presimţit venirea potopului), replici surprinzătoare pentru un personaj care, deşi bântuit de oarecare tristeţi deiste şi nostalgii iudaice, îşi dovedeşte puţin mai jos simţul pentru paradox, esenţial în creştinism, atunci când le solicită copiilor să-i mintă pe cei de la Gestapo, chiar în numele lui Hristos, sau când îi spune lui Joseph, spre încurajare: "Vieţile voastre nu sunt doar vieţile voastre, ele sunt purtătoare ale unui mesaj".

Părintele Pons este conştiinţa vremurilor sale. El adulmecă cu o sensibilitate de seismograf pe ce căi se strecoară moartea în lume şi apără cu disperare valorile ameninţate de ea. Subsolul capelei sale este o Arcă a lui Noe în continuă actualizare. Sub capelă şi-au găsit adăpostul, în vremea Holocaustului, filoanele sacre ale spiritului evreiesc: "un sul al Torei, un pergament lung acoperit cu scrierea sacră ["] cărţi de rugăciune, poeme mistice, comentarii ale unor rabini, sfeşnice cu şapte sau nouă braţe". După război, se vor ascunde acolo, ca într-un seif al Memoriei, operele poeţilor disidenţi din URSS, semne pure ale sufletului rus, "o colecţie despre indienii din America, o alta vietnameză, colecţia călugărilor tibetani"... Cel mai sublim moment al romanului este, fără îndoială, acela în care Joseph, de-acum trecut prin viaţă, după ce desparte două bande rivale de copii palestinieni şi evrei care se luptau lângă ruinele unei case palestiniene distruse de un tanc, se apleacă şi culege de pe jos două obiecte pierdute de micii combatanţi - o kippa şi un şal palestinian:

"Am vârât-o pe una în buzunarul drept, pe celălalt în buzunarul stâng.
- Ce faci? mă întrebă Rudy.
- Încep o colecţie.
"

Abia în acestă clipă, Joseph conştientizează cu acuitate nemaipomenita lecţie primită în copilărie. Abia din acest moment înţelege necesitatea uluitoare a acestor "colecţii", prin care lumea se păstrează neştirbită; de aici încolo, sămânţa îngropată în sufletul lui Joseph devine vlăstar - el se descoperă pe sine ca purtător al unui mesaj şi al unui scop, ca om superior, de necuprins în termeni sociali sau istorici: responsabil pentru semenii săi.

Scrisă de Silviu Man

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro