Cosmos
Scris de Cristian Sîrb • 21 decembrie 2009 • in categoria
0
Preambul la o recenzie ratată
Cosmos-ul lui Witold Gomobrowicz e mai lesne de explorat cu mintea dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vă invit să descoperiţi pe cont propriu ce altceva a mai făptuit şi pătimit controversatul autor până să scrie cartea pe care mă voi strădui (în zadar, sunt conştient!) să o autopsiez în rândurile de faţă. Este vorba de un text literar care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt intern, incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" pentru a se putea face auzit.
Estetic vorbind, W. Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat despre dezintegrare". Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare; opera fusese scrisă.
Anchetă asupra unui caz de haos
Doi tineri polonezi decid să se refugieze la ţară, într-o mică pensiune - afacere de familie, departe de agitaţia alienantă a marelui oraş, în căutarea liniştii şi relaxării. Nimeresc, însă, prost. Familia gazdă se dovedeşte a fi căzut pradă, cu mult înainte de momentul cazării celor doi, unor stranii şi insolvabile neînţelegeri, în vâltoarea cărora tinerii călători sunt, şi ei, repede prinşi; apare şi un cadavru, deci tot tacâmul psihologico-poliţienesc. Un policier, totuşi, înşelător şi coşmaresc, în care probele colectate întru sperata deconspirare a făptaşului servesc şi de psihoverdict pentru disoluţia sufletească a celui care le colectează. Fiecare pas făcut în direcţia adevărului dezlănţuie noi efecte haotice, care ne îndepărtează de un nădăjduit şi eliberator deznodământ.
Discutând cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi, intuitiv, concluzia că "metoda" de cercetare a Haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de protagonistul Witold, detectiv autoproclamat, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele prin exces de apropiere, "depixelizându-le", făcându-le de nedomesticit, de necuprins cu ochiul şi cu mintea. Odată depăşită faza atomizării obiectelor-simbol, acestea încep a fi percepute ca stări şi ca proiecţii echivoce (ale investigatorului sau ale celorlalte personaje). Suntem, astfel, puşi martori plonjării voite a pseudo-detectivului în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - colectare de material probatoriu pentru o "judecată" strict personală.
Munţii se-nalţă, izbucnesc chiar, în chip de stări/afecte; de unde, mai înainte fuseseră văzuţi ca nişte "clasice" şi deloc descumpănitoare formaţiuni geologice, iată-i, subit, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei", ce vestesc - fără a-l numi - secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea Bruno Schulz), pare a fi, la rându-i, supusă subiectivităţii oscilante a psihicului celui care observă şi notează toată degringolada... etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant, mai puternic influenţat de tehnica asociaţiilor libere freudiene şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită.
Acţiunea prin care Witold adună (poliţieneşte) indicii despre "adevărul propriu" îşi dă toată silinţa să se lepede de ispita oricărei "deviaţii" înspre poteci raţional-bătătorite. Bâjbâiala aceasta, lăsată în seama unui iluzoriu al şaselea simţ (simţul absurdului), e ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam mai înainte încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. "Răpind" cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Sursă de negreşită scrânteală pentru creierul comod al cititorului.
A îmblânzi absurdul
Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, o grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor.
Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii - prin repetare, rememorarea precarelor "indicii". În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.
Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o carte sucită. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:
"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."
Autor: Witold Gombrowicz | Editura: RAOCiteste cele 17 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
anca giura spune:
Pari a avea o apetenţă specială pentru lecturile dificile şi decadente. Cineva trebuie să o facă şi pe asta, nu-i aşa? Nu-ţi plac cărările bătătorite…
-
C.SÎRB spune:
Oh, ba-s un clasicist în profunzime! Dar ce bine că-mi plac enorm È™i rostuirile suprarealiste,È™i cele absurde. Deh, problemele mele insolvabile cu autoritatea. Cineva trebuie, da, să arate că mai există È™i alÈ›ii, chiar Mari, în afară de Bolano, Pamuk, japonezi, Vonnegut. Sau în afară de băieÈ›ei extrrrem de contemporani, ca M. Florian…
-
anca giura spune:
M.F? Nu mă pot pronunţa, nu l-am citit încă, l-am prevăzut în lista mea de lecturi “dr.“ pentru ianuarie. Promit să-ţi expun părerea mea după. Acum citesc Peter Esterhazy, “Un pic de pornografie maghiară“, alternat cu alte cele,… printre altele cu EROS ŞI MAGIE, CULIANU=E-X-C-E-L-E-N-T(AM O VECHE FASCINAŢIE PENTRU ALCHIMIE. A propos de lecturi “sucite“, am citit acum câteva luni Attila Bartis, “Plimbarea“. Secvenţele sale sadice se pot dehermeneutiza desigur, dar eu nu am chef s-o fac. Mie îmi plac cărţile limpezi, străvezii( străveziul acesta nu exclude profunzimi ameţitoare, precum verdele păcălitor al mării care ameţeşte înotătorii naivi). Probabil că sunt o cititoare egoistă, considerând că o carte trebuie să fie “pentru mine“, iar nu eu pentru ea.
-
Alexandru spune:
‘Cineva trebuie, da, să arate că mai există È™i alÈ›ii, chiar Mari, în afară de Bolano, Pamuk, japonezi, Vonnegut.’
Sa intelegem ca v-ati atribuit un fel de misie sociala – sa aratati mulţimii de cititori conformişti că trece pe lîngă Mari Autori, precum Gombrowicz? Cîtă infatuare! Nu vi se pare ridicol? Nici măcar jenant? : )
După părerea mea, puteţi să arătaţi că aveţi lecturi alese şi că sînteţi un cititor inteligent şi altfel decît subliniindu-vă, singur, apăsat, singularitatea, printr-un truc extrem de facil – considerînd că ceilalţi cititori alcătuiesc aşa, un fel de masă indistinctă, fără discernămînt, cu lecturile dictate de mode.
‘baietei extrrrem de contemporani, ca M. Florian…’ – ma intreb de ce bookblog nu cenzureaza asemenea grosolanii.
-
C.SÎRB spune:
Ce tur de forţă! Câtă impetuozitate! Bookblog ar trebui să cenzureze, da, grosolăniile astea. Doamne, pe ce lume trăim! Noroc cu aceşti neocruciaţi ai bunului simţ, care fac salturi prin blogosferă pentru a recupera onoarea pierdută a literaturii române.
Dacă tot ne limităm la aceleaşi, arhiprezente â€ridicolâ€, â€amuzantâ€, â€grosolanâ€, uite, mărturisesc eu că aveţi dreptate, cele scrise de mine sunt atât de ridicole încât abia mă pot opri din rîs. Râd zile întregi, tocmai de aceea produc şi alte inepţii, istericale agresive, etc, ca să indignez, să scandalizez FACIL, simpluţ, mojiceşte, blogodomnişorimea de pension.
Sper că am scris destul cât să nu mai am plăcerea de a ne â€revedeaâ€. Vă îndemn în felu-mi specific, mojiceşte, neamprosteşte, dar cu toată seriozitatea să vă întoarceţi la deznădăjduitele, diafanele, pătimaşele dv PDSuri.
Pentru a atrage atenţia asupra lui Gombrowicz nu aş economisi nici măcar â€resursa†unor opinii scandaloase. Scriu asta printre nestăvilite, nebuneşti de-a binelea, hohote de râs ridicol, hilar şi amuzant, mojic, grosolan, autobazat.
Sper că a fost suficient cât să nu mai avem â€onoareaâ€.
-
Alexandru spune:
Mă întreb cum aţi reacţiona dvs., d-le Cristian Sîrb, dacă aţi fi tratat drept â€baieţel extrrrem de contemporan†şi altele asemenea : )
-
-
Mihaela Butnaru spune:
Eu cred că fiecare persoană care scrie pe bookblog.ro este în stare să aducă argumente pentru ceea ce susţine într-o recenzie, aşa că nu văd de ce am avea nevoie de cenzură.
-
Alexandru spune:
‘baietei extrrrem de contemporani, ca M. Florian…’ ţi se pare un argument? : )
Imaginează-ţi cum ar fi dacă asemenea â€argumente†ar prolifera în recenziile de pe bookblog şi în discuţiile de pe marginea lor.
-
Alexandru spune:
Uimitor! În aceeaşi logică, şi înjurăturile ar fi afirmaţii care pot fi argumentate : )
Mă opresc aici.
-
-
-
-
C.SÎRB spune:
Poate â€Tihna†e o carte reuÈ™ită, â€Plimbarea†m-a plictisit cu vârf… Mie-mi pare un rateu sonor.
Din punct de vedere al â€limpezimiiâ€, nu È™tiu ce cărÈ›i îmi plac. Proust nu e deloc limpede, dar iată-l delectându-mă (mai nou). Idem Antunes. Pe unii, pur È™i simplu, am avut să învăÈ› a-i citi. Nu mi-e dor de vremea în care credeam că toate cărÈ›ile-s ca Ion sau ca Craii de Curte…
-
C.SÎRB spune:
N-aÈ™ scrie într-o recenzie aÈ™a ceva, nici pe bookblog, nici la mine acasă. Este doar un comentariu, e drept că anunÈ›ă un „va urma„. O să argumentez când o să iau la recenzat ultima carte a â€maisuscalomniatului†MF.
Să fiu eu numit cums spuneÈ›i…e ok, numiÈ›i-mă. Am primit de la dv, delicateÈ›ea în persoană, È™i â€calificative†mai groase de atât. Plus că eu chiar asta sunt, un băieÈ›el grafoman, pe lângă MF, care chiar este un scriitor. Și o spun fără sarcasm. Urmează să stabilim aici, eu È™i publicul doritor, dacă e È™i de valoare. :)
-
Alexandru spune:
@C. Sîrb:
Mda. Pentru Hiacint, expresia aia era â€o afirmaţie care poate fi demonstratăâ€, pentru dvs. e â€doar un comentariu care anunţă un va urmaâ€(!). Niciunul dintre voi nu vede nimic ireverenţios în ea.
Calificative dure (ex. grosolănie) am atribuit intervenţiilor dvs. DOAR în contexte în care aţi fost foarte generos cu â€calificativele groaseâ€. Deunăzi, pe masa_pustie, îl dădeaţi pe Marius Chivu drept exemplu de â€TÎMPIT din presa culturalăâ€. (Şi nu, nu sînt avocatul lui Marius Chivu, fac precizarea asta ca să preîntîmpin o întrebare cu care obişnuiţi să vă apăraţi :)
Sau o fi şi â€tîmpit din presa culturală†doar un comentariu care anunţă un va urma : )
-
Mihaela Butnaru spune:
Am vrut să subliniez că am încredere că oamenii care scriu pe bookblog îşi pot argumenta afirmaţiile, oricare ar fi acestea. Că tu interpretezi în logica războiului sau lecţiei pe care doreşti să o ţii cu Cristian, asta nu pot controla eu.
-
Alexandru spune:
Iar eu am vrut să subliniez că există o diferenţă între â€afirmaţie†şi â€jignireâ€. Dar, desigur, dacă nu vrei s-o vezi, n-o vezi şi gata.
-
-
-
Silvia spune:
21 decembrie 2009 | 3:00 pm
Deloc inspaimantatore recenzia. Din contra, a trezit in mine dorinta de a cauta volumul. Felicitari pentru o expunere lucida a ceea ce pare o carte atat de nebuna.