Titlu: Învățare
Autor: Tara Westover
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Paul Slayer Grigoriu
Numar pagini: 456
ISBN: 978-606-722-347-7

Stând și rumegând în gând excelenta introducere de care beneficiază această extraordinară autobiografie a Tarei Westover, am ajuns într-un final la concluzia că învățatul nu este un dar, este o necesitate și un drept fundamental de care ar trebui să beneficieze orice copil și orice om. Căci nu numai educația primită acasă, cei șapte ani de-acasă, cum ar veni, te ajută să pornești în viață, ci și mediul în care vei învăța la grădiniță și la școală și informațiile pe care le vei acumula de-a lungul acestor ani. Cu alte cuvinte, informații poți primi de unde se nimerește, însă mai important este ce tip de informații primești, de la cine și, cel mai important, ce vei face cu aceste informații.

Eu am avut părinți normali, care mi-au zis că e bine să învăț, că mă va ajuta în viață, dar care nu m-au forțat în niciun fel. Mai departe, nu mi-au impus absolut nimic, nu s-au legat de ce relații am, nu au intervenit în niciun fel, nu au încercat să mă influențeze, nici religios, nici așa, nici pe dincolo, ci doar mi-au expus ce e bine și ce e rău și m-au îndemnat să trag eu singur concluziile de rigoare.

Din păcate, cu o astfel de biografie n-aș fi avut cum să scriu o carte fenomenală, cum a izbutit Tara Westover. Dar a fost mai bine așa; eu, sincer, nu știu ce-aș fi făcut în locul Tarei. Pentru că ea n-a avut parte de părinți ca ai mei. Ea a crescut într-un mediu închis, opac, în mijlocul unei comunități de mormoni din Idaho refractare la nou, la beneficiile pe care le are lumea civilizată pentru copii și pentru adulți deopotrivă: părinți fanatici religioși care se pregăteau pentru venirea Zilelor de pe Urmă, o apocalipsă profețită de dumnezeul mormonilor, strângând borcane cu compot de piersici în cămară, trăind de azi pe mâine, fără să meargă la școală, fără să aibă certificat de naștere până la nouă ani și apelând la leacurile băbești care n-aveau niciun efect pregătite de mama sa care la început a fost normală, dar care-a luat-o și ea razna, convinsă că elucubrațiile soțului ei bipolar erau adevărate.

Victime ale acestor enormități, ca să folosesc un eufemism pentru aberații monstruoase, le-au căzut tocmai copiii acestui cuplu de nebuni antisistem, anti-medicamente, anti-școală, anti-spital, anti-tot-ce-e-sănătos-pentru-copiii-lor, punând mai presus propriile convingeri decât bunăstarea lor și-a copiilor lor, nu mai vorbesc de sănătate, educație și siguranță. Și uite așa a trecut vremea, Tara ajutându-și tatăl să construiască hambare alături de frații ei, cocoțându-se la înălțimi amețitoare și făcând echilibristică pe grinzile acestora, gata oricând să cadă și să-și frângă gâtul, în timp ce școala rămânea un vis îndepărtat, spitalul, la fel, singurul lucru frumos din viața lor fiind excursiile anuale într-un alt stat, în urma cărora au fost implicați în două grave accidente de circulație și mama Tarei a ajuns să rătăcească cu mințile aiurea, înnebunind, practic, și mai tare decât era deja, deși un asemenea lucru ar fi fost extrem de greu de crezut.

Povestea Tarei îți dă fiori, vă zic sincer. Unui frate de-al ei îi ia foc piciorul, din cauza condițiilor precare, chiar periculoase, în care munceau, însă se vindecă acasă, cu buruieni și fierturi născocite de mama lor, fără niciun efect, desigur. Ba stai, au efect, același efect precum rugăciunile fierbinți și înflăcărate la dumnezeul lor care-i va ajuta în orice situație. Un pic de tot m-am bucurat, și știu că nu-i frumos, rușine să-mi fie, când tatăl Tarei a pățit și el același lucru, numai că lui i-a ars toată fața, de i se vedeau și dinții din gură, căci rămăsese fără buze. Tot la fel, s-a „vindecat” rugându-se la Dumnezeu și ungându-se cu alifiile minune pregătite de soția lui cea pricepută (care va dezvolta, până la urmă, o întragă afacere cu leacuri homeopate pe care le va vinde în toată țara, lumea înghesuindu-i să-i cumpere remediile naturiste care de fapt nu au niciun efect).

Un lucru demn de laudă tot am întâlnit în această carte, punctul central al poveștii de fapt și probabil că tocmai acest lucru a transformat povestea într-un bestseller: ambiția nemăsurată a Tarei de-a învăța carte, de-a se refugia departe de bezna minții în care trăia și de a o lua de la capăt în altă parte; de-a reuși în viață, până la urmă. Ambiția ei a fost să reușească, să plece cât mai departe, să reușească să-și clădească un viitor cu ajutorul învățatului, al școlii, în ciuda piedicilor puse de părinții ei. A profitat de burse, deși ei erau antisistem, umblând înfofolită din cap până-n picioare, ca să se arate smerită în fața lumii și să nu le insufle idei necurate băieților care cu siguranță abia așteptau să profite de o asemenea prospătură neîntinată. Ajungând în cele din urmă să învețe tocmai la Cambridge, peste ocean, în conservatoare Anglie, pe bătrânul continent, de unde enoriașii și viitorii fanatici religioși mormoni își luaseră tălpășița cu secole întregi înainte, nemaisuportând atâta depravare.

Tara Westover este de fapt un exemplu pentru noi toți, precum acei sărmani copilași de la noi pe care-i mai vezi uneori la știri, umblând desculți și aproape despuiați, flămânzi și dormind câte șapte într-o cameră, dar premianți la școală. Un exemplu de perseverență, ambiție nemăsurată și o capacitate ieșită din comun de-a depăși orice piedică, fizică sau mentală, și de-a se transforma într-un soi de eroină, de model de reușită în viață. Chiar dacă te naști, crești și te maturizezi într-un mediu nociv, toxic, și ți se toarnă cu nemiluita ideea că ceilalți oameni sunt răi, că medicamentele te otrăvesc, că spitalele sunt adevărate capcane, că școlile îți vâră cu forța în cap idei nesănătoase, chiar dacă umbli tot timpul pe buza prăpastiei, chiar dacă părinții tăi îți vor cu tot dinadinsul răul, pentru că atât îi ajută pe ei mintea lor cea îngustă, tu trebuie să separi grâul de neghină, să distingi ce e bine și ce e rău și să acționezi conform principiilor tale.

Ideea de bază este că fanatismul, de orice fel, este primejdios. Copiii trebuie lăsați în pace, să li se arate ce e bine și ce e rău, dar să nu fie forțați să facă doar ceea ce consideri tu de cuviință. Copiii trebuie protejați și crescuți într-un mediu sănătos, fără țipete, urlete, bătăi și idei cretine și fanatice, pentru că se vor transforma, la rândul lor, în același tip de fanatic periculos, crezând că așa e normal să se poarte și ei cu copiii lor. De multe ori m-am revoltat, în timp ce dădeam pagină după pagină, citind despre ce idei năstrușnice și stupide avea Tara. Ba chiar săream să o condamn că-și apără părinții și că nu știe să-i lase pe cei din jurul ei să se apropie de ea; că nu are empatie. Însă uitam un lucru: mediul otrăvitor în care trăise și continua să trăiască Tara, care ar fi în stare să facă orice om normal să-și piardă mințile de disperare. Cutremurătoare poveste, de ți se face pielea de găină citind-o.

„M-am lepădat de vinovăție când mi-am acceptat decizia în sine, fără să urmăresc la nesfârșit vechi nedreptăți, fără să compar păcatele lui cu ale mele. Fără să mă gândesc deloc la tatăl meu. Am învățat să accept decizia de dragul meu, pentru mine, nu pentru el. Pentru că aveam nevoie de ea, nu pentru că el o merita.

Doar așa puteam să-l iubesc.

Când tatăl meu era în viața mea și se lupta cu mine ca să controleze acea viață, îl percepeam prin ochi de soldat, ca printr-o ceață din cauza conflictelor. Nu-i distingeam calitățile deosebite. Când stătea în fața mea, dominant, indignat, nu-mi putea aminti cum, când eram mică, râdea de-i sălta burta și-i străluceau ochelarii. În prezența lui severă, nu-mi aminteam niciodată cât de plăcut mișca din buze, înainte să ardă, când o amintire îl emoționa până la lacrimi. Abia acum îmi amintesc acele lucruri, când avem kilometri și ani între noi”.