bookblog.ro

De partea Întunecată a Soarelui Lung

Scris de • 6 October 2010 • in categoria

Titlu: De partea Întunecată a Soarelui Lung
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2006
Traducere:
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-88257-2-7

Una dintre anecdotele mele preferate este despre cum Herman Melville a murit în obscuritate şi cărţile sale au fost redescoperite şi reinstaurate în locul lor de glorie din panteonul literar de abia treizeci de ani mai târziu. Melville era cu siguranţă înaintea timpului său.

Voci mult mai importante şi bine informate decât a mea nu ezită să-l numească astăzi pe Gene Wolfe cel mai bun scriitor american în viaţă, dar intenţia mea nu este să încerc să demonstrez acest lucru, sau să-i aduc laude suplimentare. Am dat însă peste un citat care îi aparţine Ursulei K. Le Guin şi care îmi rezumă foarte bine sentimentele: „Wolfe este Melville-ul nostru”.

*

De Partea Întunecată a Soarelui Lung (Nightside of the Long Sun în original) este prima carte dintr-o serie de patru volume numite colectiv Cartea Soarelui Lung. Există şi o Carte a Soarelui Scurt şi o Carte a Soarelui Nou, dar nu o să vorbim despre ele acum.

Acţiunea se petrece într-unul dintre cartierele sărace din oraşul Viron, aflat pe o lume numită Whorl. Un preot numit Silk este însărcinat de către un zeu obscur (Intrusul) să-şi salveze parohia ameninţată de un mafiot.

De aici porneşte o serie de aventuri (mai bine zis un lanţ de accidente mai mult sau mai puţin controlate) prin care tânărul preot începe să descopere adevărul despre natura zeilor pe care îi venerează şi lumea în care trăieşte.

În decursul a a două zile, Silk se împrieteneşte cu un spărgător, intră prin efracţie într-o casă, se luptă cu o pasăre uriaşă, fură arme de distrugere în masă, sare pe fereastra unei prostituate, dezleagă misterul unei crime, exorcizează un bordel şi este martoul unei teofanii.

Toate aceste întâmplări sunt narate cu umor şi brevitate. Cartea începe puţin cam greoi, ca orice călătorie într-un tărmâm necunoscut, dar de la jumătatea ei încolo devine imposibil de lăsat din mână.

**

Aş putea spune mai multe despre intrigă, temele cărţii sau universul în care se desfăşoară acţiunea, dar v-aş face un deserviciu. Toată plăcerea constă în a pune cap la cap indiciile şi a rezolva puzzleul. Aşa că vă spun doar să vă duceţi să citiţi De Partea Întunecată a Soarelui Lung chiar acum.

O să vă împărtăşesc totuşi câteva gânduri despre cum ar trebui citit Gene Wolfe. Nu am întâlnit o carte de-a lui pe care să nu fi vrut s-o recitesc imediat după ce am terminat-o. De Partea Întunecată a Soarelui Lung (şi prin extensie Cartea Soarelui Lung sau orice roman al lui Wolfe) nu se termină odată cu ultima pagină. Există destule mistere, indicii şi aluzii pe care să le întoarceţi câteva zile bune în gând.

La nivelul cel mai abstract şi înalt al metacriticii, un pisc abrut şi inospitalier unde nu putem sta prea mult, opera lui Gene Wolfe este o metaforă pentru relaţia sa cu proprii cititori. Permiteţi-mi să demonstrez.

În De Partea Întunecată a Soarelui Lung, Silk este însărcinat de un zeu necunoscut să îşi salveze manteionul prin orice mijloace necesare. Pentru a face acest lucru, preotul se vede nevoit să acţioneze împotriva învăţăturii sale, să fure şi să mintă, iar pe parcurs începe să pună la îndoială natura şi divinitatea zeilor pe care îi slujeşte. Se prea poate ca acesta să fi fost din start planul Intrusului.

La fel şi cititorul cărţii, pus în faţa sarcinii de a termina un roman dificil şi criptic, este nevoit să facă uz de o gândire neortodoxă atunci când analizează intriga. Se prea poate ca acesta să fi fost din start planul lui Gene Wolfe.

Silk este doar un pion în jocul unor zei şi sclavul unor ritualuri arhaice, la fel cum cititorul este dus de nas de către un narator neonest iar lectura sa este îngreunată de construcţii şi artificii literare complexe şi intenţionat confuze. De abia atunci când protagonistul şi cititorul încep să pună la îndoială instituţia căruia i se supun (fie cea religioasă în cazul lui Silk, fie cea literară în cazul cititorului), adevărul iese la iveală.

Gene Wolfe poate fi citit doar critic, atunci când îl punem la îndoială. Nu atunci când îl ascultăm orbeşte, ci când încercăm să-i dezvăluim trucurile. Nu atunci când îi citim cărţile de la cap la coadă ca pe un articol ştiinţific, ci atunci când ne dăm seama că literatura ne poate induce foarte uşor în eroare şi a citi înseamnă de fapt a analiza textul prin propriile noastre procese raţionale.

Vreau să citez aici din eseul lui Peter Wright, Mapping a Masterwork: A Critical Review of Gene Wolfe’s The Book of the New Sun. Se referă la altă carte a lui Gene Wolfe, dar mi se pare la fel de relevant şi în cazul acesta:

„Chiar dacă ar putea fi argumentat că importanţa literară a operei lui Wolfe reiese din integritatea tematică cu care este transmisă viziunea sa, poate că este mai pertinent să argumentăm că adevărata putere a operei sale reiese din abilitatea de a-l face pe cititor să cunoască această concepţie a existenţei în timpul procesului citirii. Astfel [...] felurile obişnuite de a citi devin metafore pentru sisteme de manipulare şi înşelăciune.

[...] Cu fiecare citire a textului învăţăm nu numai ce înseamnă, din punct de vedere perceptiv şi critic, să citeşti, dar şi ce înseamnă să trăieşti, perceptiv şi critic, în lume. Fiecare citire este astfel o reînviere individuală.”

***

În timp ce mă uit la cea mai recentă (şi de fapt prima) ediţie românească a cărţii, publicată de editura Alexandria în 2008, mă întreb cât de mult succes poate avea Gene Wolfe în România. Cu siguranţă nu la fel de mult cât în afară, dar această ediţie este un pas necesar şi binevenit. Comparaţia cu Herman Melville de la început cred că este perfectă. O să mai dureze mult timp până când Wolfe va fi acceptat, apreciat şi studiat la adevărata sa valoare(nu doar la noi, ci în întreaga lume).

Ediţia în sine mi se pare excelent concepută. Are coperţi cartonate dar este foarte uşoară de ţinut şi citit, pentru că este oricum o carte scurtă (264 de pagini). Ilustraţia de pe prima copertă prezintă chiar prima scenă din carte şi culorile aprinse sunt oarecum hipnotice. Traducerea Antuzei Genescu este foarte exactă şi o apreciez pe deplin, doarece a-l traduce pe Gene Wolfe este o muncă titanică.

Prefaţa cărţii este scrisă de Michael Andre-Driussi şi conţine o mini-biografie a autorului, o prezentare a principalelor sale romane şi câteva cuvinte speciale despre Cartea Soarelui Lung. V-aş sfătui să săriţi peste partea cu „Ciclul Solar” deoarece explică nişte lucuri pe care nu ar trebui să le aflaţi decât prin cartea a doua.

La sfârşitul cărţii se află şi o listă cu numele tuturor zeilor la care se roagă Silk şi domeniile pe care le patronează. Este folositoare, dar nu vitală. Când am citit prima dată cartea în engleză nu am avut-o şi mi-a plăcut foarte mult să ghicesc ce face fiecare zeu în parte din dialogurile personajelor.

Singura potenţială nemulţumire la care m-aş putea gândi acum este că volumul se termină destul de abrupt, nimic nu se rezolvă şi continuarea este imperativ necesară. Din fericire volumul al doilea a apărut deja la aceeaşi editură. Ar fi fost posibilă şi varianta omnibus-ului care să conţină ambele volume, aşa cum a apărut în 2000 în engleză sub titlul Litany of the Long Sun). Dar mie îmi place mai mult că avem două volume separate în română. Asta deoarece finalul cărţii conţine una dintre cele mai frumoase scene pe care le-am văzut la Gene Wolfe. Şi explică titlul romanului.

Nu pot să mă abţin, aşa că o să citez puţin din final. Silk se întoarce la manteionul său noaptea după o serie foarte lungă de evenimente care i-au pus la încercare credinţa. Oprindu-se în faţa intrării, aude venind de la fereastră propria sa voce care reproduce o predică de-a sa din ziua precedentă. Ezită să intre, temându-se.

De cine se temea? Celălalt Silk n-ar fi făcut rău nici unui şoarece [...] Cu toate acestea, ar fi fost groaznic să dea ochii cu Silk cel care fusese el înainte, ar fi groaznic să-l întâlnească acum, în vocea şi amintirea lui. Oare chiar devenise altă persoană? [...]

Patera Silk şi Silk cel de partea întunecată. Descoperi că el, cel din urmă, îl dispreţuia pe cel dintâi, dar îl şi invidia. [...]

Totul se schimbase pentru că el însuşi se schimbase. Când se întâmplase oare?

Am încheiat cu asta deoarece mi se pare că se leagă foarte bine cu metafora mea de mai devreme, unde Silk este cititorul, dar v-aţi prins deja de asta aşa că poate am scris în plus. Însă, dacă aţi citit cartea şi la final v-aţi dat seama că şi voi v-aţi schimbat ca cititori, atunci înseamnă că l-aţi citit cu adevărat pe Gene Wolfe.

Scris de Cristi Mitran

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. Pingback: Lacul Soarelui Lung | bookblog.ro

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro