bookblog.ro

Despărţiri

Scris de • 12 March 2010 • in categoria

0Despartiri recenzie
Autor: Juan Carlos Onetti
Rating: Despartiri rating - recenzii carti
Editura: Nemira
Anul apariţiei: 2006
Traducător: Ileana Scipione
142 pagini
ISBN: 973-569-812-9

Întotdeauna am considerat că întâlnirea cu literatura latino-americană este una care te provoacă. Nu atât prin ideile pe care le lansează cât prin felul în care aceste idei sunt expuse într-un limbaj care te transpune într-un mediu al emoţiilor care curg, într-un firesc numai de ele ştiut.

Întâlnirea cu Onetti a fost una de acest tip. La început, povestea este una simplă: într-un sat de munte în care sunt trataţi bolnavii de ftizie îşi face apariţia un bărbat de patruzeci de ani, retras. Singurele lucruri care îl disting şi în acelaşi timp îi sporesc misterul sunt cele două rânduri de scrisori, de la expeditoare diferite, pe care le primeşte săptămânal.

Încetul cu încetul, prin prisma povestitorului care ştie la fel de multe precum noi, suntem introduşi în miezul bârfelor care încep să se ţeasă în jurul acestui om. În fapt, nu se întâmplă nimic şocant de-a lungul romanului, însă involuntar ajungi să fii cuprins de aceeaşi curiozitate bolnavă pe care o manifestă locuitorii şi pacienţii din satul respectiv. Faptul că personajul subliniază şi urmăreşte anumite gesturi te determină să stai în umbră, ăn spatele său, pentru a urmări ce se va întâmpla în momentul următor.

Aş putea spune că totul se rezumă la o vânătoare a detaliilor. Misteriosul domn nu lasă nimic de la el ceea ce, printr-o lege nescrisă a firescului, sporeşte roadele fanteziei în fiecare martor al existenţei sale. Dacă povestitorul are variantele sale, în calitatea de complice al acestui martor, se foloseşte un filtru cu atât mai riscant al judecăţilor.

Forţa lui Onetti rezidă în capacitatea de a menţine ambiguitatea. Pentru că, deşi la finalul cărţii te simţi în parte păcălit, în parte vinovat, nu ai cum să-ţi dai seama care din ipoteze este cea reală. Iar însuşi faptul că nici martorul nu este sigur, nu poate să ajute. Poate cel puţin să ofere o consolare.

De asemenea, aş putea spune că Despărţiri (dacă se trece peste ambiguitatea determinata prin titlul original Los adioses - "adios" însemnând atât "adio" cât şi "cu Dumnezeu" în limba spaniolă) vorbeşte despre oameni. Despre omul ce nu poate fi cuprins de ceilalţi, despre cei care nu pot cuprinde dar şi despre fiecare persoană care e un aşa zis martor prin intermediul scriiturii. Personajele, chiar fără nume, nu îşi pierd din identitate. Sunt schiţe care îşi primesc viaţa nu numai din partea autorului ceea ce, din punctul meu de vedere, este un alt plus al cărţii.

În chip de încheiere, nu mai prelungesc acest comentariu mai mult decât este nevoie, ci subliniez doar felul în care poţi fi atât de uşor fermecat de stilul aproape liric al povestirii, dar şi de puterea cu care te implici într-o nedumerire densă, concentrată în atât de puţine pagini.


Scris de
Silvia Grădinaru

Categorie: | Autor: | Editura:

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. AJ spune:

    Am citit de curând acestă carte, mi-a plăcut în mod deosebit, tocmai pentru că scoate la iveală natura atât de influenţabilă a omului :)

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro