bookblog.ro

Un coşmar cu nasul cârn

Scris de • 18 May 2011 • in categoria

Titlu: Despre eroi şi morminte
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2003
Traducere:
Numar pagini: 480
ISBN: 973-50-0323-6

Cumpără cartea

Al doilea dintre cele trei romane publicate de Sábato este un studiu al iubirii obsesive, al singurătăţii şi răului – şi, pe deasupra, o lungă odă închinată patriei sale, Argentina.

„... mai contemplam o dată marele panou care vorbea de fideaua Santa Catalina, şi deşi nu-mi mai aminteam cine fusese Santa Catalina, credeam că fusese martirizată, întrucât martiriul e sfârşitul aproape profesional al sfinţilor; şi atunci nu mă puteam opri să nu meditez la caracteristica existenţei omeneşti, care constă în faptul că un crucificat sau unul care a fost jupuit de viu are şansa să devină cu timpul o marcă de fidea sau de cutii de conserve.”

De-a lungul timpului am auzit o mulţime de lucruri despre acest roman, în speţă despre măiestria sa în reprezentarea nucleului malign ce stă la baza naturii umane, a singurătăţii absolute a fiecăruia dintre noi şi a nebuniei izvorâte din aceasta... şi tot aşa. Dar de la nimeni nu auzisem despre umorul delicat (deşi negru) al lui Sábato, probabil pierdut din vedere printre atâtea profundităţi. Interesant e faptul că tocmai personajul cel mai întunecat al romanului este acela prin vocea căruia scriitorul argentinian a ales să-şi scoată la iveală apetenţa pentru comic.

Dar să o luăm în ordine. Romanul are patru părţi, tot cam atâţia naratori (fără să existe o relaţie 1-1 între părţi şi vocile naratoriale) şi atinge, probabil, toate temele grave reunite în listele bibliografice pentru bac. Nu ştiu dacă o fi făcând parte din programa şcolară în Argentina, dar sper că nu încă.

Prima parte este despre dragoste; următoarele două, despre eroi; ultima, despre morminte. Am simplificat nepermis, dar, fiind vorba despre una dintre poveştile acelea bulversante, greu digerabile, un pic de schematism ajută, ca paliativ al haosului.

Aşadar, prima parte este despre Martín, de şaptesprezece ani, şi Alejandra, de optsprezece. Într-un moment răutăcios, aş spune că Martín se îndrăgosteşte de poza melancolică şi replicile fataliste ale fetei, care-l abordează în parc, fermecându-l în doi timpi şi trei mişcări prin aerul ei atoateştiutor. Să spunem însă că este vorba de dragoste la prima… conversaţie şi că, în aceeaşi măsură în care băiatul are nevoie să îşi dedice ardoarea adolescentină pentru suferinţă unui idol, Alejandra are nevoie de cineva ca el, a cărui naivitate să merite ferită de erodarea prin banal. În cele din urmă, fata cedează în faţa răbdării lui de căţelandru şi-l introduce în tenebroasele istorii ale familiei sale. Memorabilă este metafora dragonului, care, în zilele noastre (sau, mai precis, în anii ‘60), s-a ascuns chiar în sufletul prinţesei captive, astfel încât aceasta va opta pentru autodistrugere.

Intriga oscilează între prezentul poveştii de dragoste, trecutul recent, al tinereţii lui Fernando Vidal (tatăl Alejandrei) şi trecutul istoric al Argentinei, începând din jurul declaraţiei de independenţă faţă de Spania, din iulie 1816. Istoria familiei Vidal Olmos, care se întinde pe aproximativ 150 de ani, este un fel de ilustrare ocolită a pactului faustic, culminând cu macabra poveste a lui Fernando despre orbi.

Partea a treia şi cea mai halucinantă a romanului este narată de tânărul Fernando Vidal, pe care ajungi să ţi-l doreşti suferind de schizofrenie, pentru a elimina posibilitatea ca viziunea lui asupra realităţii să fie viabilă. Pe lângă numeroasele sarcasme interioare şi delicioasele conversaţii purtate de acesta cu o vecină adeptă a mişcării feministe, Fernando este un personaj coşmaresc, furat (cu upgrade-ul de rigoare) din operele marilor romantici. Din perspectiva lui, sufletul uman este solul cel mai fertil pentru germenii răului, iar sufletele „alese”, acelea în care răul se poate dezvolta în condiţii optime, sunt cele ale orbilor. De aici porneşte căutarea cuibului sectei nevăzătorilor, o căutare cu atât mai înfricoşătoare, cu cât se pare, măcar pentru o vreme, că intuiţiile lui Fernando au fost corecte. Întreaga parte a treia poate fi luată drept o coborâre în tenebrele inconştientului şi interpretată psihanalitic (temă pentru acasă).

Un alt personaj interesant este Bruno, suspectat că ar fi scriitor, deşi nu îşi arată nimănui textele. Prezenţă discretă, purtându-şi cu eleganţă nefericirea, acesta pare a şti totul despre familia Vidal Olmos şi încearcă să-l menţină pe Martín în limitele normalităţii emoţionale. Următoarea lui observaţie este una dintre cheile romanului: „Cred că adevărurile sunt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluziile, închipuirea, dorinţa, speranţa.”

  • Plusuri

    Psihologia fascinantă a personajelor, elementele suprarealiste, alternanţa vocilor narative; senzaţia pe care ţi-o lasă cartea este de a te fi intersectat cu esenţa spiritului argentinian.

  • Minusuri

    Dacă nu mi-ar fi plăcut aşa de mult, m-aş fi plâns că romanul este un pic prea conştient de propria măreţie – dar nu mă plâng, pentru că există şi o doză de autoironie pe acolo, pe undeva.

  • Recomandari

    Celor care s-au lăsat fermecaţi de argentinienii Borges şi Cortázar, de columbianul Márquez şi de cosmopolitul Laurence Durrell; dar şi celor pasionaţi de romantismul secolului XIX, întrucât eroii au ceva din Dostoievski, Byron, Goethe & comp.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro