bookblog.ro

Dialogul Hippias minor

Scris de • 23 May 2009 • in categoria

0Platon Hippias minor recenzie
Autor: Platon
Rating: Platon Hippias minor rating - recenzii carti
Editura: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Anul apariţiei: 1976
Traducător: Manuela Popescu şi Petru Creţia
46 de pagini, în Opere I



Pace şi bine!

Ceva bun, mami!

Copiii din faţa blocului. Uită în intensitatea jocului de orice altă preocupare. Sinele lor se nesinchiseşte de amăgelile şi ghearele lumii ştiind că undeva deasupra lor părintele, cu un ochi omniscient, îndepărtează prin diferite strigăte şi acţiuni orice i-ar putea tulbura. E timpul când de atâta zbenguială le ghiorăie maţele. Ridică în sfârşit fulgerător capul spre balconul cu ochiul veghetor şi ţipă să audă şi vulturii adormiţi undeva lângă soare: Mamă! Dă-mi ceva buun! Mama devenită o mână darnică dintr-un magazin de fructe sau dulciuri, îi alină copilului pofta fără nume. Cu un zâmbet, o mângâiere, cu un sărut furat, îl convinge în câteva cuvinte că-şi dorea bunul pe care-l ea avea de oferit şi nimic altceva.

Acest "ceva bun", dacă însă ar fi luat în serios de copil, dacă nu şi-ar lăsa adormite presupunerile printre ornamentele materne, nu ar face decât să deschidă calea unui labirint fără ieşire sau, mai simplu, a unei crize de existenţă. Cum poate ştii o mamă dintre toate felurile de mâncare bune care ar fi cel mai potrivit pentru copil? Nu ajunge argumentul ei cu îmi cunosc copilul. Cunoaşterea presupune împărtăşirea cu alţii. În răspunsul mamei regăsesc sensul dictării unei anumite decizii. Dincolo de relaţia mamă - copil se întrevede un anume fel de a percepe educaţia, protectiv. Mama se află în orizontul tuturor acţiunilor copilului, chiar dacă nu intervine. Mama este acel astru tutelar. Că ulterior astrul îşi pierde dimensiunea fizică, că mai ascultăm de mamă doar din când în când, că nu-i mai împărtăşim din preocupările noastre mai nimic, ce-i trebuie să ştie asta copilului.

Totuşi nevoia de ceva bun rămâne de-a lungul vieţii. Căutăm să ne satisfacem acel gust imprecis, acel chef de nenumit cu diferite surogate, printre ele fiind şi cărţile. Uneori nimerim ceva similar, oarecum inexplicabil apropiat de darul făcut de mamă. Aşa am simţit într-un fel acest dialog al lui Platon. Având ceva bun, inexplicabil. Are un teren propice reflecţiei, consistenţa unui intestin prin care trece şi vine sângele gândirii. Are gustul unei prăjiturele de five o'clock, care tocmai trebuia acelui nemulţumit veşnic din sufletul nostru. Până mâine mi-a trecut şi mă pot dedica gândirii. Mâine, hm! va fi altă joacă şi o altă poftă.

Noica, Creţia, Liiceanu

Înainte de a discuta problemele acestui dialog punctual, să remarc prezenţa în jurul traducerii româneşti a unor gânditori dintre cei mai prestigioşi care au realizat nişte studii temeinice fie prin prefaţă - în cazul lui Constantin Noica, fie prin note consistente filosofic - în cazul lui Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia. Aceste ornamente de gândire mi-au permis o clarificare importantă a termenilor dialogului şi cred că, în acest caz, doar studiul textului platonician ar fi susceptibil unor erori de interpretare devenite demult istorie în lumea iubitorilor acestui filosof.

Cine minte?

Dialogul Hippias minor, numit de Aristotel Hippias cel mic, a fost subintitulat de gânditorii alexandrini - despre minciună. Cu această clasificare a înfruntat vremurile până în modernitate când neoplatoniştii renumiţi au restabilit adevărata sa temă - cum e posibil un agent al răului? Este o confruntare între sofistul Hippias, un cărturar antic, polivalent în preocupările sale şi fără adversar în arta conversaţiei şi atenianul Socrate, care vrea să afle de la acest om încrezător în nemaipomenita sa înţelepciune, cine ajunge să mintă şi ce fel de natură are, bună sau rea.

Marele sportiv al cuvântărilor Hippias

Hippias, învingătorul în duelurile verbale organizate în jurul olimpiadelor vremii sale - (hm! un obicei care nu a fost din păcate adoptat şi de contemporaneitate - ce ar fi la următoarea olimpiadă să participe la categorii separate filosofi, oameni de ştiinţă, oameni politici!) se dovedeşte, în ciuda faimei, un personaj ce mai degrabă înşiruie clişee sociale. Crede că 1. în opera lui Homer, Ulise a fost personajul negativ, mincinosul, făţarnicul, în schimb omul de bine s-a dovedit a fi Ahile prin faptele sale de vitejie şi îndrăzneală.
2. omul bun este cineva diferit de cel rău, că sunt două persoane distincte,
3. omul bun nu poate face răul
4. mai vinovat e cel ce face răul din neştiinţă decât cel care o face din voinţă proprie.
(Să remarc aici o problemă a poliţiei contemporane - anume sunt voci albastre care se plâng de faptul că infractorii se dovedesc tot mai inteligenţi pe zi ce trece, au aparate tot mai performante, maşini utilate cu tot felul de detectoare antipoliţieneşti, reţele subversive de o eficacitate înspăimântătoare. Se confruntă în ultimă instanţă două voinţe - una de a apăra societatea aşa cum e, cu formele de putere vizibile acceptate şi o alta de a anula acest fel de societate în favoarea uneia ierarhice, totalitare, de tip mafiot. Inteligenţa protectivă contra inteligenţei distructive).

Socrate va demonta pe rând

- sub masca modestiei sale de totdeauna - fiecare dintre truismele profesate de Hippias. Filosoful atenian are abilitatea de a-şi transforma interlocutorul într-un yesman. Întrebările sunt puse cu rigoarea unui interogatoriu şi cu sublinierea imediată a oricărei contradicţii în încercările de ofensivă ale celuilalt.
1. Ulise şi Ahile se dovedesc prin fapte ori prin declaraţii deopotrivă de viteji sau de făţarnici.
2. Nu există un om integral bun şi altul complet rău. Albul şi negrul nu-şi au rostul în suflet. Socrate demonstrează că omul rău este în acelaşi timp priceput, decis, conştient, îndemânatic. Ca să-şi atingă scopurile rele pune la bătaie un întreg arsenal de vicleşuguri care au aparenţa unor zone de bine.
3. Numai omul liber se poate mişca între zona răului şi a binelui cu aceeaşi uşurinţă şi se pare nimic nu-l opreşte pe omul bun să comită relele cele mai mari. Doar el se dovedeşte specialist în domeniu şi sceleraţii prin urmare ar fi la origine oameni buni.
4. De asemenea afirmă că faptele neintenţionate sunt făcute de oamenii răi, întrucât ei sunt nepricepuţi şi deseori nici nu au habar de ceea ce fac.
Îmi pare că Socrate înţelege prin oameni răi oamenii fără minte, neîndemânatecii, neştiutorii, iar prin oameni buni pe cei care participă la ştiinţă şi acţionează în numele şi cu puterea ei. Răul cel mare, zice Socrate, e făcut de un om cu minte, nu de unul fără studii, trăitor doar sub semnul întâmplării şi al instinctului.

Răul - forma de exilare din bine

Cum remarcau cele trei somităţi menţionate mai sus, acest dialog pune sub semnul întrebării teza platoniciană conform căreia un om aflat sub steagul binelui, dreptăţii şi frumosului nu poate face răul. Totuşi din inducţiile realizate în dialog reiese că numai un om bun poate face răul şi nimeni altcineva.Trebuie să fie priceput, stăpân pe mijloace, să aibă nişte scopuri proprii, să fie liber în a lua decizii bune sau rele, etc. Acest dialog l-a provocat pe Aristotel în Etica Nicomahică să discute cine poate fi om bun. El spune categoric că săvârşirea voită a răului te scoate din starea de bine (eşti capabil şi de a face binele, pe care în acea situaţie nu-l mai faci).

Expertul şi binele

Din comentariile anexate dialogului s-a mai sugerat că omul bun nu poate avea niciun prilej de a face răul, îl refuză conştient chiar dacă el s-ar datora obiceiurilor locale sau unei anumite categorii umane. A fi superior prin ştiinţă nu aduce cu sine şi bunătatea sufletească. Socrate vorbeşte de un om bun care este de fapt un om de ştiinţă, un expert, dar în domeniul lui, nu şi în cel moral. Expertul este în acelaşi timp capabil de răul cel mai mare care ar putea fi provocat de domeniul său. Asta fără îndoială aminteşte de problema nerezolvată până azi a savanţilor care au ignorat faptul că descoperirile lor au dus la crearea unor bombe infernale ce au curmat vieţile multora. Argumentul lor poate fi moral: " Eu ştiu să lucrez doar detonatorul unei bombe atomice. Nu e treaba mea dacă politicienii decid s-o folosească împotriva unui alt popor". Este o distincţie modernă foarte clară între responsabilitatea de serviciu şi cea morală, politică. Acelaşi om care se dovedeşte magistru în domeniul său, în plan moral rămâne sclavul voinţei altora.

Nepriceputul

Socrate nuanţează problema binelui şi a răului punctând cu observaţia că omul nepriceput nu poate face răul decât la fel de întâmplător cum poate face şi binele. Observ însă că nu există un om nepriceput complet şi numai nebunii ori retarzii nu au ştiinţa binelui şi a răului. Cel mai adesea facem răul conştient, fără remuşcări. Problema care se ridică este de ce un om care are posibilitatea de a face binele alege răul. Ce motivaţii îl conduc la asta? Am fost tentat să dau o suită de cauze, dar am înţeles că orice explicaţie a unei anumite opţiuni aduce cu sine sclavia persoanei respective. Cine îşi explică acţiunile prin alţi factori decât cei interni se dovedeşte sclavul acelor cauze, adică un om rău în accepţie platoniciană. Totuşi nu sunt luate în discuţie în Hippias Minor situaţii de genul celor când faci un rău mai mic pentru a provoca un bine mai mare. Sacrifici o echipă de 5 oameni pentru a salva un oraş de distrugere. Te sacrifici pe tine pentru a-ţi salva familia. Mă gândesc că modernitatea a exploatat prin ororile sale toate posibilităţile de alegere între bine şi rău.

Prin urmare numai un om cunoscător poate face răul

Dar acesta se face voluntar. De aceea se pune problema dacă putem măsura ori îmbunătăţi amplitudinea cunoaşterii noastre, oare putem face la fel şi cu propria voinţă? Există oare forme de a ne educa voinţă să prefere binele? Dacă ştim binele şi răul, oare vrem să le facem pe amândouă, exclama Constantin Noica. Să enunţăm atât soluţia corectă cât şi soluţiile eronate! Atât capodopera cât şi ciornele! Şi adăuga că trebuie să deosebim totuşi natura cunoscătoare de simpla cunoaştere. Pe omul drept în raport cu tehnicianul, cu expertul, cu robul tehnicii. Primul acţionează sub semnul propriei înţelepciuni. Cel de-al doilea ascultă de îndemnul omului drept, dar poate acţiona neînţelept, în mod rău. Omul drept nu concepe nici măcar în posibilitate faptul de a face rău, în timp ce tehnicianul, omul de toate zilele, îl vede ca o soluţie posibilă şi uneori onorabilă. Înţelepciunea se dovedeşte o sumă de ştiinţă şi adevăr, după cum explică Aristotel. Şi dacă filosoful din Abdera credea că înţelepciunea nu este o ştiinţă, ci mai degrabă o virtute, în schimb Constantin Noica preciza din perspectivă modernă că problema filosofică a platonismului este dată de dilema dacă se dovedeşte cunoaşterea doar ştiinţă a cunoştinţelor exacte sau e o ştiinţă a valorilor adevărate? Și până la urmă e filosofia totuna cu cunoaşterea?

Să menţionez ca o paranteză

din ce discipline dă exemple Socrate: matematică, astronomie, mnemotehnică, sport (alergări, lupte, culturism antic), muzică, navigaţie, armată, echitaţie, medicină. Este una dintre cele mai lungi serii de paralele din realitate şi în care se demonstrează că un expert dacă voieşte poate avea o acţiune rea permanentă, în timp ce un amator, un neprofesionist poate spune şi adevărul sau face binele întâmplător.

Cum s-a ajuns la problema binelui şi a răului?

La începutul dialogului Hippias îl defineşte pe Ulise ca o fiinţă politropică. Acest cuvânt avea în greceşte două semnificaţii contrarii - una pozitivă ce trimitea la înţelept, iscusit, expert, încercat şi o altă negativă ce privea contexte de genul înşelător, mincinos, făţarnic, perfid, versatil. Pe de-o parte omul sincer, pe de alta omul mincinos. Problema care a fost dezbătută cel mai mult în dialogul este dacă sunt două persoane diverse sau îi cuprindem pe aceşti doi oameni într-un singur sine. Socrate a afirmat că nu poate fi mincinos un om incapabil să mintă. Un politrop, o fiinţă cu multe feţe, în schimb are capacitatea şi inteligenţa de a înţelege binele şi răul. Opţiunea sa vine din propria voinţă. Problema este că majoritatea suntem politropi, prin urmare capabili la fel de bine de minciună. Ne diferenţiem după fapte. Unele răutăţi sunt penalizate de legi, altele sunt considerate minore şi netaxate social. Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia spun " că mincinosul şi veridicul pot fi una şi aceeaşi persoană, dar în realitate nimic nu dovedeşte că şi sunt". (pentru mai multe referiri asupra aspectului politropiei vezi studiul meu precedent asupra cărţii Înţelepciune şi filozofie a profesorului Vasile Tonoiu în paragraful

Ochii roată

- http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/intelepciune-versus-filosofie/ )

Merită menţionate şi câteva ironii socratice

.

Prima este aceea de a-i da aparent posibilitatea adversarului să renunţe, deşi astfel i-ar ştirbi prestigiul de sofist, de om plătit generos pentru a da învăţături.
Apoi îi reproşează lui Hippias că, deşi se crede o natură atotcunoscătoare, are păreri schimbătoare, aducând de fapt în beznă pe cei doritori de înţelepciune.
Este ironizată suficienţa din discursul lui Hippias care se lăuda că nu întâlnise pe nimeni în stare să i se opună argumentelor sale. Această suficienţă e tradusă din cuvântul grec autarkia, care, după cum spune avizatul comentator italian Momigliano în 1930, nu era doar simplu orgoliu, ci mai degrabă o metodă intelectuală prin care se reţineau cunoştinţe gata făcute. Ea se baza pe mnemotehnică şi cred că poate fi relaţionată cu seriile nesfârşite de distincţii din cărţile unor universitari care sunt neinteresante, total inaplicabile şi bineînţeles obligatorii de învăţat.
O notiţă m-a marcat pentru câteva zile. Lui Socrate îi sunt dezagreabile macrologiile (discursurile lungi, monologurile, retoriile) punând faptul pe seama memoriei sale scurte (,, de vreme ce ai de-a face cu unul care e uituc, mai taie din lungimea răs­punsurilor şi fă-le mai scurte dacă vrei să te pot urmări"). Uf, câte discursuri ţin şi de câte am parte. Ce departe sunt de ştiinţa întrebărilor şi a răspunsurilor lui Socrate.
Cât despre memorie, Socrate nu iartă pe cel care se bazează pe o asemenea ştiinţă. Îi spune subtil când vede că Hippias se încăpăţânează să nu răspundă conform raţionamentului că " Pesemne că în momentul acesta nu te foloseşti de mnemotehnică, spunându-ţi de bună seamă că aici nu are ce căuta. Hai atunci să-ţi amintesc eu".
Iar în altă parte când Hippias crede că Socrate e pus pe rele, acesta îi răspunde că sofistul trebuie să se dovedească îngăduitor, fiindcă mai devreme ceruse această atitudine pentru cei care fac răul fără să fie pricepuţi, aşa cum se afirma pe sine atenianul.

Despre acest dialog

am citit o mulţime de încercări de definire. Că ar fi o farsă platoniciană în care se încearcă să se exploateze consecinţele unor inducţii greşite. Că a fost " o joacă a spiritului şi o lecţie menită să clintească încrederea de sine a atotştiutorului Hippias". Că ar fi un labirint în care te poţi pierde printre paradoxurile mincinosului care când spune adevărul minte şi când minte spune adevărul. Eu l-am perceput la modul grav. Este un semnal de alarmă că educaţia de azi urmăreşte să creeze numai specialişti, numai oameni utili şi omite educaţia sub semnul binelui şi al valorii. Hm, au ajuns bloggerii să ţină locul profesorilor şi, deseori, al moraliştilor. Problema lui Platon rămâne în continuare cu puncte nelămurite:

de ce alegem să facem răul?

Ceva de genu'

Scris de Gabriel Mirea

Categorie: | Editura:

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Fusese Saspus spune:

    Poziţia în care ai terminat recenzia a fost luată la pas şi de Andrei Pleşu în Dilema de săptămâna trecută (sau acum două, nu mai ştiu). Uite: [url=http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=275&cmd=articol&id=10650]Andrei Pleşu – “Despre educaţie”[/url]

    În continuare însă, deşi înţeleg argumentele amândurora (pe ici pe colo identice), nu văd partea detestabilă a specializării şi a universităţilor care scot pe bandă rulantă “specialişti” şi nu “generalişti”. Şi nu fac chiar cea mai matematică facultate.

    Nu m-aş explica aici, am vrut doar să-ţi arăt un prieten de concepţii în acel bărbos.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro