Titlu: Principele
Autor: Eugen Barbu
Rating:
Editura: Minerva
Anul aparitiei: 1977
Numar pagini: 398

Principele lui Eugen Barbu este un fin exercițiu stilistic, adunând într-o narațiune atât de condensată zeci de ani de balcanism, imagini puternice despre domnitorii străini și a lor influență asupra țării, dar, cel mai important, fine mecanisme de mărire și decădere a puterii, general valabile indiferent de epoca istorică a desfășurării acțiunii. Ce prezintă, de fapt, Eugen Barbu? O cronică subiectivă, din perspectiva unui principe sfâșiat între dragostea de putere, dragostea de sine, conștiință și manipulare, a unei curți lovite de ciumă, de o clasă nobiliară lașă și egoistă, de un imperiu grandios și grandoman.

Principele este un om înțelept, dar orb, care, căzut în farmecele aproape tabu (se observă atacarea unor teme cu tente homosexuale, într-o manieră aproape lirică, nicidecum tendențioasă) ale tânărului și înșelătorului alchimist Ottaviano, ajunge să aibă visuri îndrăznețe de mărire și putere absolută, fapt ce atrage asupra sa și asupra poporului urgii materiale și spirituale – nu sunt întâmplătoare nici începerea narațiunii cu imaginea grotescă a unei epidemii de ciumă, nici faptul că romanul nu are un timp bine definit al acțiunii, evenimentele părând a curge unele din altele într-un ciclu ermetic. Împovărându-i atât în ceea ce privește averea, dar atacând și spiritualitatea poporului român, Principele al cărui nume nu ne este dat, devenind personaj-emblemă pentru această tipologie a tiranului absolut, se erijează într-un ucenic într-ale alchimiei și suveran al credințelor antice păgâne, plecând urechea la susurul îndoielnic al vicleanului Ottaviano – personajul-androgin, fapt ce îl obligă la suportarea numeroaselor consecințe.

Dincolo de realismul aproape magic al faptelor ”istorice” relatate, creionând autentic spațiul românesc de la curtea domnească și până la mahalalele Bucureștiului, romanul se înscrie într-un prezent permanent prin mentalitățile pe care le prezintă și prin intrigile politice și metodele de uzurpare, lovire și uneltire pe care le descrie în amănunt, spre a contura jocurile de culise ale puterii de ieri, de azi și de mâine. Paradoxul romanului este, astfel, tocmai aerul său mereu actual, întărit de figura Principelui, pe care îl condamni și îl aperi în același timp, căci umanitatea sa, aparent inexistentă, este trădată de micile gesturi de disperare, pasiune și nebunie pe care naratorul te lasă să le observi de la distanță. Un roman al pasiunilor și al grandomaniei, Principele este o narațiune care nu te lasă să respiri, tocmai pentru că respiră prin toți porii putere, suspans și metafizică în sensul cel mai propriu – sunt fascinante conceptele alchimice prezentate prin gura lui Ottaviano și ochii neinițiați ai tiranului Principe.

O scriitură ce nu uită nimic, nici limbajul vremii, nici portul vremii, nici mentalități, nici lingușeli sau vise tulburătoare, un roman complet, scris asemeni unui cerc alchimic, căruia, însă îi eșuează transformarea, pentru că soarta personajului principal este departe de un final vesel, ci mai degrabă se apropie de săvârșirea unui păcat capital și de pedepsirea acestuia, urmând buna morală a vremurilor.

Scris de Alice Teodorescu