bookblog.ro

Domnul Ibrahim şi florile din Coran

Scris de • 9 July 2010 • in categoria

Titlu: Domnul Ibrahim şi florile din Coran
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2006
Traducere:
Numar pagini: 83
ISBN: 978-973-50-1450-6

Eric-Emmanuel Schmitt nu se dezice de formarea lui de filosof nici în această lucrare.

Domnul Ibrahim şi florile din Coran este un discurs despre existenţialism, în care lyonezul împarte cu cititorul său idei care, cu siguranţă, nu i-ar mulţumii pe unii ca Nietzsche si Sartre. I-a mulţumit, în schimb, pe cei din juriul festivalului de film de la Venezia. Dovadă stau distincţiile pe care ecranizarea romanului le-a primit, dar şi premiul din partea publicului.

Deşi francezul este doctor în filosofie, nu avem nici un moment impresia că citim eseistică pretenţioasă. Mai degrabă, beletristică modernă, la graniţa cu literatura self-help şi cronica socială. Iată cum, citind acest roman, o să vă amintiţi despre un context internaţional nefericit, mai specific acela din Franţa anilor post-două mii. Demonizarea „duşmanului de la Răsărit”, a teroristului fundamentalist gata să-şi ia viaţa în faţa copilului tău, doar ca să-i taie pofta de mâncare înaintea orei de studiu biblic.

Conţinutul este oferit de autor într-un ambalaj romantic, demn de cronicile pariziene cu ştrengari pistruiaţi şi intelectualii locuitori ai mansardelor. De fapt, ce oferă Eric-Emmanuel este povestea unui adolescent evreu care locuieşte în Parisul ne-turistic. Cu situaţia lui, fără îndoială, mulţi vor putea rezona. Un copil care nu şi-a cunoscut mama, prea tânără pentru a-şi asuma responsabilităţi. Îngrijit de un tata rece, victimă a unei moşteniri etnice nefericite şi a unui destin tragic.

Recunoaştem o societate guvernată sever de sentimentul absurdului, al golului, al însingurării. Societate care te împinge să-ţi ascunzi capul în informaţie stearpă, consumerism şi false valori. Eforturilor constante şi susţinute, în loc sa ne aducă mai aproape, par sa ne despartă iremediabil de cei care ar trebui să ne fie cel mai aproape. Un context gândit parcă de maestrul Kafka, „pentru propria dumneavoastră disperare”. Privim către o existenţă a alegerilor care mutilează. Poţi alege varianta plină de praf, răceală sintetică, cărţi vechi, luminată de spectrul galben al veiozei, niciodată de luminii soarelui şi a dialogului. Sau pe cea a lipsurilor materiale, educaţionale, morale, dar cu ocazionale întâlniri umane autentice. Cu alte cuvinte – educat şi singur, sau fericit şi ignorant. Acestea sunt opţiunile pe care le avem. Suntem martori la desfăşurarea unei parade de modele şi aşteptări nerealiste, promovate pe toate căile senzoriale şi culturale, spre îndoctrinarea completă. Modele care se manifestă agresiv în misiunea lor: să ne împiedice să apreciem ceea ce primim constant, perpetuând în continuare absurdul şi orbirea profundă. Aceşti „Popoli”, fraţi şi surori inexistenţi, fără faţă, ne dau lecţii de neadecvare, pe care nu avem instrumentele necesare sa le chestionăm. Astfel, dacă nu suntem disciplinaţi şi buni la matematici, bogaţi, frumoşi, slabi şi înalţi, inteligenţa, sensibilitatea, insight-ul, talentul şi toate celelalte calităţi devin un capital infim. Rezultatul? Previzibil şi trist.

Interesant este ca Schmitt alege să aducă împreună ca personaje un evreu şi un arab. Cu riscul de a părea un banc sau o poveste cu Nastratin, face această mutare strategica în economia lucrării sale. Este în mod evident îngrijorat de potenţialele efecte ale ignoranţei cu privire la musulmanism şi la cultura Orientului Mijlociu, în contextul evenimentelor de la sfârşitul anilor 90. 9/11, psihoza terorismului, violenţele comise de soldaţii americani în Orient, împreună cu tulburările sociale din Franţa şi preferinţele crescânde pentru partide cu viziune de extremă dreapta, mişcările de înarmare şi indoctrinare a extremiştilor creştini îl fac pe Schmitt să ne aducă aminte că un holocaust nu trebuie să se mai întâmple.

Conştient fiind de inflaţia de dramă, nu insistă pe aspectele negative şi nici nu îşi petrece timpul arătând vinovaţi cu degetul. În schimb, ne educă şi pe noi, aşa cum domnul Ibrahim îl educă pe tânărul său prieten. Astfel aflăm că nu toţi musulmanii sunt „arabi”; că nu toţi sunt nişte entităţi absurde şi obtuze, însetate de autoritate. Din contră, ne aduce aminte despre înţelepciunea calmă a filosofiei musulmane. Ibrahim este modelul acestei înţelepciuni, pe care, crede Schmitt, nu trebuie să-l pierdem din vedere atunci când arătăm cu degetul către arabii ăia, la mall-uri, sau la televizor. Echilibrul, lenea contemplativă, sensibilitatea, talentul pentru comerţ şi antreprenoriatul, demnitatea, mândria şi drogostea pentru Coran. Rezerva şi generozitatea, mulţumirea, împăcarea, farmecul, harul, profunzimea, meditaţia. Sunt lucrurile pe care francezul le concentrează în personajul său, asigurându-se că ni le vom aduce aminte, atunci când canalele de ştiri ne vor mai bombarda cu veşti despre petrol sau presupuse atentate.

Vreau să punctez că romanul nu este făţiş activist sau politic. Pentru că nu ne permite să uităm că societatea, etnia, religia trebuie redate omnului. Într-un timp în care fiecare îşi construieşte şi trăieşte propria viziune despre apartenenţă, conflictele de grup sunt absurde şi uşor de evitat. Cu condiţia să nu uităm să chestionăm de fiecare dată informaţia pe care o primim, exact aşa cum învaţă şi Moise să facă. Aşa cum spune chiar personajul cu umor, trebuie să ne formăm obiceiul îngrozitor de a face comparaţii.

Cartea mai vorbeşte şi despre mentorat şi paternitate în toate formele sale, de la cea biologică până la cea abstractă, de iniţiator în explorarea legaturii cu transcendenţa. Aflăm că o conexiune mentorala autentică nu trebuie să vină mereu din legături de sânge. Aşa cum nici Adevarul nu trebuie căutat în cărţi, ci în existenţa reală.

Ştiinţa, luxul, morala, ne aminteşte Schmitt, au ajuns să fie ca vitrinele celor bogaţi: abstracţiuni cu preţuri enorme, care ar trebui să-ţi cumpere recunoaşterea propriei valori şi reuşite. Astfel, oamenii cumpără nimic, pentru sume exorbitante şi se aleg, la fel ca şi împăratul cu haine noi din poveste, tot cu nimic.

Schmitt este într-o masură deconstructivist. Demolează fără vehemenţă şî fără ezitare toţi falşii idoli veneraţi de omul contemporan. Familia, apartenenţa etnică, cea religioasă, morala, dragostea, educaţia, toate trebuie regândite. Şi asta pentru că au ajuns tot un fel de genţi dintre cele dedicate elitei financiare: mari, goale şi ridicole. Să considerăm, în schimb, o reîntoarcere la ceea ce este simplu şi nemijlocit, ca fiind aducător de trăiri autentice, ne recomandă scriitorul.

Spre finalul acestei iniţieri, protagonistul cel tânăr primeşte în dar de la tatăl său adoptiv confirmarea că este demn de iubire şi acceptarea propriei identităţi. Este învăţat cum să se roage ca musulmanii. Află imediat şi care sunt beneficiile acestor practici, văzând cum dispar resentimentele, conflictele şi angoasa. În plus află şi ce însemnă paradigma fizicii cuantice, învârtindu-se în jurul său, „ca un atom desupra vidului care este Totul”. Se învârteşte în jurul propriei sale inimi şi cu toate că nu înţelege, în mod teoretic paradoxurile fizicii micro-universului, le simte şi le intuieşte. Şi asta este absolut suficient, înţelege cititorul.

Desigur, cu dedicarea cu care ne-a obişnuit în aproape 80 de pagini, Ibrahim moare. Cum nu se putea mai nimerit! Accidentul pare tot încercarea de a da o lecţie utilă tânărului Moise. Totuşi, nu este nimic tragic sau înspăimântător în acest eveniment. Şi asta pentru că nu există moarte, ci reintegrare în Necuprins, eveniment firesc, nu motiv de disperare, înţelegem.

În final, Schmitt, ne invită să ne construim singuri, aşa cum face personajul lui. Nu conform cu etichetele fără semnificaţie, pe care le-am dus dupa noi, ca pe poveri, timp de generaţii.

Pentru cei care caută o lecturaă avant-garde, solicitantă, criptică, sarcastică sau provocatoare, acesta nu este romanul care le va face ziua. Există umor, din plin, însă nimic negru, sec sau amar; doar din cel binevoitor. Aşa cum, probabil ar fi dorit şi domnul Ibrahim, dacă mai trăia încă...

Motivaţional, emoţionant, optimist.

O lectură plăcută şi bine stratificată din punct de vedere ideologic. Poate trece drept o poveste uşor de citit sau drept un manifest complex despre toleranţă şi auto-acceptare.

Scris de Ioana Drăgan

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Pingback: avemblog.net

    2. Dell spune:

      Cateva observatii si tare mi-as dori ca autorul recenzei sa poata raspunde:
      – “Interesant este ca Schmitt alege să aducă împreună ca personaje un evreu şi un arab”. Nu, nu un arab ci un musulman caci diferenta este mare. Autorul mentioneaza asta mai tarziu in recenzie asa ca intreb: de ce confuzia initiala?
      – “musulmanism” – scuzati-mi ignoranta, dar exista acest cuvant in vocabularul limbii romane? Poate ca se refera la Islam.

      Altfel, ma bucur sa citesc recenzii la carti atat de bune

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro