bookblog.ro

Dumnezeu numără lacrimile femeilor

Scris de • 24 July 2010 • in categoria

Titlu: Dumnezeu numără lacrimile femeilor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Traducere:
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-50-2558-8

Am încredinţarea că o femeie-mamă poate muta munţii din loc în numele maternităţii ce o bântuie şi chiar să scrie o carte plină de emoţie, fără ca vreodată să fi plănuit un asemenea gest. Căci până la urmă, concentratul volum de memorii al Piei Degermark este scris din pricina unei complicaţii a sentimentelor materne: „Mă umple de iubire scrisul acesta, fiindcă este nu numai spre binele meu, ci implicit spre binele copiilor mei.” ( p. 14)

Pia Degermark debutează în literatura suedeză la 57 de ani. Recunosc, numele său nu mi-a spus nimic când am luat de pe raft ediţia românească a scrierii, apărută la Humanitas, beneficiind de o copertă atât de…suedeză. Ajunsă acasă, am dat un search pe Google ca să aflu cine este autoarea. De pe prima pagină deja, descopăr că numele său se leagă de filmul lui Bo Widerberg, „Elvira Madigan”. În secvenţa de pe internet, o tânără solară, cu o incredibilă profunzime a privirii, aleargă după fluturi într-o vară suedeză cum numai un iunie în provincia Skane poate oferi. Un erotism desăvârşit, insidios, alături de un bărbat superb, tot suedez, brunet, un dejeuner sur l` herbe care prefaţează o moarte, şi totul pe muzica de pian şi de orchestră din concertul cu nr. 21 de Mozart.

Prima impresie a fost că am ratat ceva foarte frumos necunoscând până acum filmul în care debutase, şi ce debut!, Pia Degermark. Iar a doua, şi mai percutantă, era că Brigittte Bardot n-a avut niciodată charisma acestei lolite suedeze care este capabilă în secunda unu să fie ingenuă, iar în secunda doi profund tragică. Gabriel Liiceanu are perfectă dreptate să se declare fascinat de pelicula lui Widerberg, căci Pia Degermark în rolul Elvirei Madigan este ceva ce retina nu mai poate uita vreodată. Şi toate acestea nu doar pentru că tânăra actriţă ne apare atât de feminină, de profundă şi de atrăgătoare, ci şi pentru că filmul acesta de referinţă cuprinde o legendă adevărată. El a fost făcut în condiţii de suprem huzur emoţional cu o echipă totală de unsprezece oameni, într-o provincie suedeză edenică… ce vremuri cinematografice, nu-i aşa? Vraja peliculei vine mai ales din prestaţia Piei, care avea pe atunci nici 17 ani, nu mai filmase niciodată, iar în vara în care s-a turnat filmul ea nu joacă, ci îmbracă rolul ca pe o epidermă, îl trăieşte. Nu doar că de la primul sărut cu Thommy Berggren este străpunsă de dorinţă, nu doar că se iubeşte cu el înafara spaţiului de filmare, dar atunci când se pregătesc de sinucidere, Pia moare şi ea în realitate puţin: ”Lacrima (din film n.n.) era cu totul şi cu totul autentică, nici măcar nu mi se ceruse. Eram tristă, sufeream şi de aceea era cât se poate de normal ca lacrima să stea şi să aştepte acolo, în colţul ochiului. Trebuia să murim amândoi.”( p. 38)

O dramă rimbaldiană se derulează pe ecranul irişilor de o nuanţă albastru-verde ai ochilor tinerei femei care presimte deopotrivă moartea meteoricei sale cariere de actriţă.Cine a fost Pia Degermark, dincolo de acest film? Cartea sa de memorii o spune cu onestitate. S-a născut într-o familie bogată, la Stockholm, avea uşile deschise în familia regală, cu al cărui prinţ moştenitor dansează la Storlien. Nu visează la a deveni actriţă. Învaţă foarte bine la un liceu particular şi este educată să ajungă o doamnă, mamă de familie, după ce va termina preconizata şcoală de traducători de la Geneva. Dincolo de toate acestea, se simte tristă şi neiubită, pe un fond de extremă sensibilitate emoţională. La şapte ani, îi scrie învăţătoarei sale despre visul ei când va fi mare:

„Vreau să fiu bună, mai bună, cea mai bună, deşteaptă, mai deşteaptă, cea mai deşteaptă, iubită, mai iubită, cea mai iubită.” (p.17)

După ce în 1966 face filmul Elvira Madigan, în 1967, i se decernează Palme d` Or- ul pentru cea mai bună actriţă a filmului european. După vara miticei filmări, Pia s-a întors la internat, toamna, şi în scurt timp pierde cincisprezece kilograme. Rigiditatea sistemului o face să resimtă o fractură emoţională insuportabilă, transpusă în anorexie. Cu mari eforturi de voinţă, după un an, revine la o greutate acceptabilă. Se va căsători de tânără cu fermecătorul Pier A. Caminneci, moştenitorul concernului Siemens, şi va trăi câţiva ani binecuvântaţi, iarna pe cele mai exclusiviste pârtii de schi cu un factotum în urmă purtând pahare cu şampanie, vara la Villa Trinacria de lângă Cannes. Dar binecuvântarea financiară devine în scurt timp apăsătoare, continua vânare de distracţii o frustrează. Divorţează, după ce soţul devine alcoolic, dar în urma acestui gest îşi pierde fiul, pe Cesare.

Retrospectiv, ea înţelege că n-a ştiut niciodată ce sunt angajamentele familiale pe viaţă. De copilă a asistat la viaţa amoroasă dublă dusă de părinţii săi. Dezordinea alimentară era refugiul lipsei de certitudini emoţionale. La şapte ani, dusă la şcoala de balet, constată că are mai multe kilograme decât restul fetelor. Mama nu încetează să pună presiuni asupra ei pentru că a fi slab înseamnă a fi frumos, nu-i aşa? Ajunge să stea o lună la Spitalul de copii Prinţesa Lovisa pentru un regim de slăbire. Este o perioadă traumatică şi carcerală, imortalizată în imaginea unei fetiţe care strigă zgâlţâind zăbrelele metalice „Ia-mă!” iar în schimb mama îi răspunde cu un tot mai îndepărtat sunet de tocuri ale unor insuportabil de eleganţi pantofi.

Din spaima de a nu fi demnă de iubire, precum şi din trauma abandonului, Pia Degermark ajunge la cele mai greşite alegeri în privinţa bărbaţilor din viaţa sa. În jurul vârstei de patruzeci de ani devine a doua oară mamă, dar după patru săptămâni, Asistenţa Socială îi ia fiul pe motiv că nu îl îngrijeşte corespunzător. Acum va atinge culmea decăderii fizice, dorul de fiul său afundând-o şi mai mult în droguri: „După noaptea aceea la hotel am rămas fără adăpost, fără un punct fix, şi continuam să sar pe piciorul stâng, sprijită în cârje. Era luna decembrie şi un ger cumplit afară. Puroiul curgea fără oprire din piciorul drept şi trebuia să schimb bandajele de două ori, chiar de trei ori pe zi. Se întâmpla uneori să am norocul să pot dormi pe jos în bucătăria unei cunoştinţe. Alteori n-aveam noroc şi înnoptam pe duşumeaua de piatră a spălătoriei dintr-o clădire părăsită(…)”( p. 197)

Miza cărţii este iertarea. Căci în ultima pagină a memoriilor îşi face apariţia un înalt funcţionar suedez care îi transmite Piei Degermark că în urma unor reevaluări s-a constatat o abuzivă despărţire a mamei de fiul său Robbin, Statul asumându-şi autopenalizarea pentru cei treisprezece ani de nedreptate impusă celor doi. Căci, da, nici măcar Suedia nu este un paradis legislativ, aşa după cum nici actriţele tinere, fermecătoare şi premiate nu ajung prinţese, ci au şanse mari să cunoască excluderea şi opropriul, singurătatea şi boala. Toate acestea din motivul simplu că aceasta nu este cea mai bună dintre lumile posibile, dar ea rămâne singura pe care o avem la îndemână ca să putem trăi măcar o vară limpezimea unor stări precum privirea Piei-Elvira din filmul lui Widerberg. Cartea transmite prin mărturia faptelor trăite că iubirea este singura care poate modifica lumea, unica forţă care nimiceşte răul. Iar când răul dispare, se risipeşte şi frica.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 12 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. maria spune:

      Frumoasa recenzie,felicitari! O sa caut cartea,vreau,abia astept s-o citesc.

      raspunde

    2. Iuli@ spune:

      frumos si trist in acelasi timp.eu nu inteleg cum un om poate ierta o viata intreaga in care i s-a gresit.abia astept sa citesc cartea.

      raspunde

      • Ramona spune:

        Nici eu nu ma inteleg nici pe mine cum, desi o viata intreaga,ai mei au fost mai mult impotriva mea decat cu mine,caci preferau chefurile urmate de scandaluri-si in cei 11 an crescuti cu bunicii,si in cei 8 ani langa mama inghesuiti intr-o garsoniera cu tatal vitreg, amandoi alcoolici-eu inca vorbesc cu ei.Poate ca departarea face, desi pe mama evit sa o chem la mine tocmai sa numa faca de ras in sat.Cu toate ca satenii nu sunt cu ceva mai buni,majoritatea.Eu sunt casatorita si locuiesc in Satu-Mare, iar bunicii mei stau in Cluj.Desi mi-au facut necazuri, de am ajuns bolnava cu nervii-la doar 30 ani-totusi nu le-am putut vorbi asa cum au facut-o ei desi eram in mare parte din cazuri nevinovata.Ei au plans de numa numa, eu..am stat si m-am gandit.Nu mai puteam.M-au secatuit de lacrimi.Ma bucur atunci cand e vorba de impacare ptr. oricine.Dar ma tin la distanta.Cand esti copil iti dai drumul sentimentelor si ti le exprimi asa cum stii mai bine cu un curaj de nedescris.Esti in stare sa iei pe toti in brate cu o dragoste curata.Ei, dar acea iubire altii o interpreteaza gresit.De aceea dam de tot felul de obsedati sexuali sau lipitori(da-mi,da-mi).De aceea cautam sa nu mai zambim asa des astfel ca unora li se pare ca suntem reci, sau rele.Am trecut prin atatea necazuri si cu sotul..dar stau cu el pentru ca e schimbat.Nu stiu daca il iubesc dar cand e plecat mai multa vreme imi fac griji.
        Multe bucurii pentru 2011!

        raspunde

    3. anca giura spune:

      Doamnelor, mă bucur că v-am trezit interesul. Nu rataţi filmul Elvira Madigan, este …piatra care stârneşte procesul creator la această interesantă suedeză care se recompune la o vărstă când mulţi alţii n-o mai fac.

      raspunde

    4. anca giura spune:

      Cât despre iertare, Iulia, oooo, da, să nu ne dea D-zeu cât putem ierta! Vine o zi pentru fiecare dintre noi când iertăm câte cu gândul nu gândim. Poate şi pentru că nouă înşine ni se iartă mai multe decât bănuim. Zi de zi. Iertarea fiului acordată Piei( mama sa) este ceva la care trebuie să medităm profund. Şi sper ca Iertarea, această valoare uitată, să ajungă să ne reînnobileze pe toţi…

      raspunde

    5. dreamingjewel spune:

      Foarte frumoasă recenzia. Citisem prin ziare despre carte acum câteva luni, când a apărut, şi stăteam în dubiu dacă s-o iau sau nu. Ei, acuma nu mai am dubii, o s-o pun pe lista de cumpărături.
      E straniu cum uneori cea mai reuşită operă a unora este propria viaţă (“Jurnalul” lui Mihail Sebastian îmi vine cumva în minte), asta în termeni literari vorbind, că în termeni umani asta presupune, iată, experienţe nefericite.
      Nostim că deocamdată suntem numai doamne pe aici…

      raspunde

    6. anca giura spune:

      Nu, nu e nostim, e dovedit ştiinţific.:) Eşti plină de fineţe că foloseşti eufemismul “nostim“. Dar imaginează-ţi nişte bărbaţi la vestiar( inclusiv textele lor) şi vei vedea că femeile cu ale lor şi bărbaţii tot aşa. Atunci vei avea şi răspunsul. P.S. Simpatizez bărbaţii, dar nu pot să nu pun punctul pe i. Las că nici eu nu mă omor după romanele de război. :) Deşi, şi o temă şi cealaltă( şi iertarea şi violenţa ne interesează pe ambele sexe).:)

      raspunde

    7. dreamingjewel spune:

      Corectă chestia cu romanele de război, nici mie nu-mi plac.
      Pe de altă parte mă gândesc că iertarea este concepută (de mentalul colectiv) ca fiind mai specifică firii feminine, la pachet cu capacitatea de a îndura. Bărbaţii mai degrabă se răzbună (vorbesc de stereotipuri dar adesea ni se întâmplă să gândim sau să reacţionăm stereotip şi probabil domnii s-au uitat la titlu, au văzut lacrimi în el şi au avut o reţinere).

      raspunde

    8. anca giura spune:

      Exact,…“ e cu lacrimi, deci nu-i de noi“. Eh, poate că nu e chiar aşa de uşor să fii bărbat, dacă tot eşti crescut că n-ai voie să plângi. Cu toate acestea, titlul este preluat din Talmud, unde tocmai BĂRBATULUI i se sugerează: să nu-ţi faci femeia să plângă, căci D-zeu numără lacrimile ei şi vei primi după fapta ta. Cu toate acestea, Pia nu-şi acuză bărbaţii!!!! Dar nici ea nu este fără de păcat. E o mare lecţie de viaţă, bulversantă.

      raspunde

    9. dreamingjewel spune:

      A, eu sunt absolut convinsă că nu e simplu să fii bărbat în epoca modernă dar nu vreau să mă dezlănţuiesc pe temă aici.

      raspunde

    10. carmen spune:

      „Personal, am ajuns la convingerea că viaţa ne e dată ca s-o trăim cât mai bine cu putinţă, dar şi ca să iertăm şi să fim iertaţi. Iertarea totală e o raritate, dar, la urma urmelor, viaţa te oglindeşte pe tine, capacitatea ta de a-ţi iubi aproapele, de a i te deschide, de a te apropia de el. Şi pentru a reuşi acest lucru trebuie să poţi ierta.”

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro