bookblog.ro

ENDGAME. Jocul final: Convocarea

Scris de • 7 November 2018 • in categoria

Titlu: ENDGAME. Jocul final: Convocarea
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Traducere:
Numar pagini: 512
ISBN: 978-606-719-155-4
Cumpara cartea

„Niciunul nu poate să zboare, să transforme plumbul în aur sau să-și vindece rănile.

Când le sună ceasul, Jucătorii mor. Mor ei, murim și noi.

Unul dintre ei trebuie să reușească, altminteri vom muri cu toții.”

Moartea este, într-adevăr, laitmotivul cărții-fenomen scrisă, în colaborare, de James Frey și Nils Johnson-Shelton. Dintre pagini, se desprinde sub multe chipuri, care mai de care mai hidoase și mai neașteptate. Fie că poartă masca unei ambuscade, a unui accident sau a erorii umane, fie că este pricinuită de gloanțe, de explozibili sau de neatenție, moartea se strecoară, își croiește drum sau, pur și simplu, se întâmplă, și, la final, nici măcar nu știi dacă au scăpat de atingerea ei cei merituoși sau cei norocoși.

Jocul final: Convocarea” este primul volum al unei trilogii cunoscute drept „primul proiect interactiv carte-joc”, promovat în 30 de țări. Pe baza cărții, și odată cu ea, s-a lansat o aplicație mobilă, creată de Niantic Labs (Google), care permite jucarea unei versiuni de ENDGAME. Alegi o seminție, concurezi cu ceilalți… iar dacă ești curios, afli mai multe pe www.endgamerules.com.

Dar stai așa, ce-i cu semințiile astea și cum sunt ele conectate de umbra rece a morții? De ce o aplicație, și de ce coordonatele acelea dubioase din notele de subsol și începuturile de capitole ale cărții? De unde a început această nebunie și unde duce ea?

În primul rând, să lămurim titlul. Endgame este un termen în limba engleză, care desemnează etapa finală a unui joc, cum ar fi cel de șah sau de bridge, când pe tablă sau pe masă au mai rămas doar câteva piese sau cărți. Așadar, este evident că lucrurile se îndreaptă spre un final apoteotic, din care putem saluta un singur câștigător. Și, totuși, chiar și în șah există remize.

În universul imaginat de cei doi autori, însă, Endgame este o cursă pentru supraviețuire între cele 12 seminții străvechi ale umanității, cursă organizată și supravegheată îndeaproape de ființe extraterestre. Un singur Jucător este ales din fiecare seminție, și fiecare deține metode și abordări proprii în a-l/a o pregăti cum se cuvine pentru marea convocare. Firește, există și fatalități, caz în care Jucătorul ales poate fi înlocuit; calitatea de Jucător se mai și moștenește, fiind transmisă din generație în generație.

Primul volum ni-i prezintă pe cei 12 Jucători din prezentul narațiunii, în sfârșit „convocați”. Ei provin din rândul unor civilizații antice reale (La Tène, Shang, Donghu, Olmec sau Cahokiană), sunt atât femei, cât și bărbați – deși, fiind vorba despre un univers care se înscrie cu ușurință în registrul Young Adult, mai adecvat este să-i numesc „fete” și „băieți” – și sunt chemați să dobândească prima dintre cele trei Chei ce trebuie aduse ființei extraterestre care i-a adunat (kepler 22b, un nume atât de predestinat!).

Jucătorii nu sunt mutanți, nici nu dețin puteri supranaturale, însă mai toți s-au antrenat încă din fașă pentru această încercare. Tocmai de aceea, abilitățile lor ni se par fantastice, cvasi-imposibile, iar, pentru mine, acest aspect a fost unul dintre acelea iritante ale construcției. Partea fascinantă, în schimb, este cea legată tocmai de aceste seminții: pentru un pasionat de istorie sau de antropologie, lăsând la o parte eventuala lipsă de acuratețe sau eventualele scăpări, reprezintă o provocare de a-și verifica cunoștințele sau de a afla mai multe lucruri despre ceva ce, poate, ignorase.

S-o luăm, de exemplu, pe Jucătoarea Harrapică. Ca fapt divers, Civilizația Harrapică, sau Civilizația de pe Valea Indusului, a aparținut Epocii Bronzului (3300-1300 î. Hr. timpurie, respectiv 2600-1900 î. Hr. matură), identificată cu precădere în regiunile nord-vestice ale Asiei de Sud, mai precis de pe teritoriile actuale ale Afganistanului până la cele ale Pakistanului și părții nord-vestice a Indiei. Alături de civilizațiile din Egiptul Antic și Mesopotamia, este considerată unul dintre cele trei „leagăne” primare ale civilizațiilor din Lumea Veche, și cea mai răspândită dintre cele trei. Vedeți? Cu siguranță ați învățat și voi, ca și mine, despre Egipt și Mesopotamia (eu, cel puțin, am un an întreg de istoria artei concentrată pe ruine de sfincși, piramide și zigurate, dar despre Harrapicii aceștia ați auzit? Eu nu auzisem – nu înainte de „Endgame”.)

Shari Chopra este reprezentanta seminției Harrapice, iar dacă veți citi cartea, veți înțelege de ce am ales să o dau exemplu tocmai pe ea. Respect ideea de „no spoilers”, însă urmează, oricum, o prezentare a celui de-al doilea volum al trilogiei, și oricum veți afla, așa că repeziți-vă de citiți înainte să vă stric surpriza. Shari este, spre deosebire de ceilalți Jucători, soție și mamă, și tot spre deosebire de ei, detestă orice manifestare violentă. De-a lungul cărții, este unul dintre personajele care pare să impresioneze cel mai puțin, fiindcă nu execută cascadorii primejdioase, nu se îndrăgostește nebunește (are deja o mini-familie, despre care cei care conduc Jocul nu trebuie să știe) și nici nu ajunge să își reverse acțiunile răzbunătoare asupra vreunui inamic, a la Kill Bill. În schimb, Shari este hardcore când vine vorba de meditație și de anduranță; suportă tortura psihică și fizică, de parcă ar fi o nimica toată, și reușește să ajungă la finalul… cărții, dar și al primei etape a Jocului, doar cu un deget lipsă și cu o spaimă care-i înfierează sufletul. De aceea v-am spus că nu vreau să vă stric surpriza, însă așteptați-vă că Shari să fie un personaj crucial în volumul doi.

Nerdist.com mi-a oferit și răspunsul la întrebarea: oare cineva a deslușit enigmele ascunse între paginile cărții, toate acele coordonate fără prea mult sens, la prima vedere? Ei bine, da. Astrofizicianul Froylan Moreno Del Rio, care avea 25 de ani în 2015. La competiție au participat peste 135.000 de persoane, din 166 de țări. După ce a aflat că este câștigător, Froylan a declarat că se simte „(…) precum Frodo (n. red. „Stăpânul Inelelor”) după ce a distrus Inelul”. S-ar părea că, într-un efort final, omul nu a dormit aproape deloc timp de o săptămână. A meritat? Probabil, fiindcă premiul a fost în valoare de 500.000 de dolari în aur solid.

De altfel, co-autorul James Frey a declarat că a fost inspirat în crearea Jocului final de o carte citită când era mic: „Masquerade”, de Kit Williams. Aceasta ar fi conținut un puzzle în ilustrațiile sale, iar Williams ar fi îngropat un iepuraș de aur, încrustat cu pietre scumpe, undeva, în Anglia, iar dacă rezolvai puzzle-ul, aflai locul precis. Cartea, publicată, în 1979, a pornit o vânătoare de aur de proporții masive, care s-a încheiat cu un scandal, fiindcă găsitorul iepurelui s-a dovedit a fi un prieteni îndepărtat al autorului, a descoperit The Independent.

Și, fiindcă trăim în secolul tehnologiei, social media are un rol bine ancorat în întreaga poveste. Personajele au avut conturi pe Twitter și Google+, încă de dinainte ca acest prim volum să fie publicat, și a existat un canal YouTube plin de conținut. James Frey este, oricum, un autor foarte controversat, și viața lui anterioară publicării acestei serii nu a fost deloc lipsită de scandaluri de tot felul – asta în cazul în care vă întrebați de unde au provenit banii oferiți ca premiu. Din buzunarul lui, firește.

Iar acum, ca să nu mai lungim vorba, la ce să vă așteptați când citiți ENDGAME? Unii s-au aventurat să compare cartea cu „Jocurile foamei”. Pas. Nici pe departe, aici sunt de acord cu James Frey, dar, spre deosebire de el, nu o spun din pur orgoliu, ci în cunoștință de cauză. Pentru mine, trilogia Suzannei Collins rămâne una de manual în ceea ce privește genul YA și/sau distopiile contemporane, iar primul volum al seriei de față este departe de nivelul conceptual și profund al Jocurilor foamei. Însă, au în comun numărul 12. Este magic, nu, doar e multiplu de trei, și știți și voi cum funcționează asta în basmele românești :).

  • Plusuri

    Se citește e-x-t-r-e-m de ușor! S-a întâmplat să o termin într-o zi (nu, nu vă păcălesc, oi fi având eu viteză la lectură, dar a fost doar o coincidență fericită, neavând nimic altceva de făcut atunci), iar dacă afară e urât și frig, cu siguranță e o alternativă fericită la plimbare. Personajele pot fi catchy, îți alegi ușor tabere, vezi cine-ți place și cine nu, lucrurile sunt tranșante de la început. În plus, are un miez de cultură și civilizație care ține interesul treaz chiar și pentru cei pasionați de asemenea detalii.

  • Minusuri

    Publicitatea, zvonurile și popularitatea nu neapărat pozitivă a lui James Frey și a cărții. Personal, nu știam nimic despre asta înainte de a termina de citit volumul, însă voi știți. Nu le lăsați să vă influențeze, deși narațiunea e semi-previzibilă, multe personaje sunt goale de conținut și autorul mai și suferă de sindromul G. R. R. Martin și are tendința să ucidă fix omulețul de care te atașaseși tu.

  • Recomandari

    Pentru fanii YA, MMORPG și/sau shootere, pasionații de enigme și/sau civilizații străvechi, pentru cei cărora le place să susțină o tabără sau să parieze pe cel mai slab… s-ar putea să funcționeze!

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro