bookblog.ro

Eseu despre orbire

Scris de • 6 August 2010 • in categoria

Eseu despre orbire

Titlu: Eseu despre orbire
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2008
Traducere:
Numar pagini: 344
ISBN: 978-973-46-1268-0

Sub pretextul orbirii, orbim. Aşa m-am trezit, fără voia desprinderii, fără încetarea disperării, fără sensul calmului. Şi totuşi acestui ne-univers îi cunoşteam finalul. Aş fi vrut să râd cu gândul că nu se poate întâmpla aşa ceva, dar n-am râs. Am tras aer în piept şi mi-am îndreptat privirea spre perete.

Ai putea descoperi, privind atent, cum fiecare propoziţie capătă proprietăţile unei celule care într-o simbiotică voită descoperă în final acest univers fără sens, dar cu substrat. Fără detalii exigente, cu o descriere exactă, chirurgical precisă, Jose Saramago descrie liniştea scurtă de dinaintea furtunii, apoi furtuna, apoi ceea ce e mai presus de furtună, apoi furtuna, apoi liniştea de după furtună. Cititorul este antrenat într-un sprint uniform pe creasta unui deal al disperării şi o alunecare liniştită în acalmie datorită unei gradaţii bine construită a
evenimentelor şi a gravităţii acestora. Şi ai putea spune că totul începe obişnuit de la un om obişnuit aflat într-o intersecţie obişnuită într-un trafic obişnuit, dar ce e obişnuit într-o orbire bruscă, moale şi albă „ca laptele”?

„Dumnezeu nu e orb”

Primplanul cade pe „primul orb”, a cărui orbire dă tonul următoarelor cecităţi. Fenomenul capătă treptat amploare, noi victime capitulând „răului alb”: hoţul de maşini care a profitat de „primul orb”, oftalmologul ce a săvârşit consultaţia, băieţelul strabic şi tânăra cu ochelari negri (pacienţi ai aceluiaşi oftalmolog). Doctorul lovit de conştientizarea unei posibile epidemii avizează organele guvernamentale care, deşi neîncrezătoare la început, iau măsuri drastice asupra evenimentelor aflate în cauză. Nu e de mirare că s-a ordonat izolarea tuturor celor care prezintă orbirea albă şi simptomele acesteia. Într-un moment de inspiraţie, la ridicarea doctorului, soţia acestuia declară o falsă orbire astfel putându-i fi mai de folos doctorului trimis în izolare. Ajunşi în aripa spitalului destinată infectaţilor şi simptomaticilor, orbii încearcă o organizare provizorie pentru a-şi satisface nevoile elementare: sunt numărate paturile şi repartizate după cuviinţă (fiecare cu numărul lui), se încearcă o porţionare a alimentelor primite şi o disciplină sanitară. Colapsul acestei structurări este desigur iminent odată cu venirea orbilor noi. Şocul morţii hoţului ia amplitudine în masacrul orbilor din hol prevestind un posibil genocid imposibil de evitat. De asemenea se realizează o pretendenţă la superioritate din partea unor orbi delicvenţi, care după o cerere de plată a alimentelor pe drept cuvenite tuturor orbilor ajung, ameninţând cu înfometare, la o solicitare a femeilor din saloane pentru satisfacere carnală.

„În ţara orbilor chiorul este rege”

Acesta este momentul în care soţia doctorului îşi pune în valoare puterea văzului strecurându-se printre femeile ponegrite şi asasinându-l pe liderul delicvenţilor cu un foarfece nedeclarat la colectă. De asemenea, este şi momentul în care se conturează piesa centrală a acestui ne-univers, soţia doctorului, o femeie stăpână pe naturaleţea sa, caracterizată de un puternic spirit civic şi matern ce reuşeşte să înghită sec denigrarea trupească şi conştiinţa omuciderii, să accepte gestul erotic al soţului cu tânăra cu ochelari negri, să-i salveze pe colegii ei de salon, să-i ghideze printr-o lume dezlănţuită, să le ofere protecţia necesară, să-i hrănească şi să-i spele, să le fie ochi şi mamă. O rezistenţă descoperită de un sentiment puternic al datoriei şi al suferinţei colective, şi numai datorită acestei tării caracteriale, femeia reuşeşte să-şi supună privirea şi totodată şi trupul ororilor cauzate de această epidemie orbitoare ce acaparase întreaga ţară. Şi totuşi acest dar al văzului, salvat din motive necunoscute de soţia doctorului, culminează în final cu pesimismul unei aşteptări zadarnice a acesteia de a orbi în orice moment, deşi orbii începuseră să vadă.

„Dumnezeu nu merită să vadă”

Ne-universul este virtualizarea/simularea unui univers prin atemporalitatea sa (zile pe noduri de sfoară), prin dizgraţia şi nervozitatea creaţiei, prin caruselul verticalizat al apăsărilor, prin zgomot, teamă, groază, panică, disperare, stângăcie, umilinţă, instinct animalic, primordialitate, ne-pocăinţă, ne-credinţă, ne-speranţă, ne-linişte, ne-omenie, dar în special prin negreala albă a unei orbiri şi a consecinţelor acesteia nedemne nici ochilor lui Dumnezeu. Şi ca un punct de credibilitate a acestui ne-univers şi autorul îşi face simţită prezenţa printr-un scriitor orb, dar fin observator al evenimentelor. În ciuda acestei transpuneri, autorul creează doar o posibilitate de univers, ca în final să ne întrebăm dacă într-adevăr suntem ceea ce vedem sau ceea ce nu vedem în universul propriu fiecăruia.
Şi, mai pe scurt, dacă nu suntem văzuţi... existăm cu adevărat?

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Cristian Sîrb spune:

      Eseistică, pasionată, voit ceţoasă recenzia! Induce mister şi anxietate. Suflul nou e mereu binevenit. Îmi place mai mult recenzia decât Saramago, de fapt.

      raspunde

    2. vscosma spune:

      Prefer genul acesta de recenzii decat cele in care cineva se apuca sa imi rezume cartea evidentiind ce-i place.
      Desi nu ma omor dupa Saramago, aceasta carte mi-a placut mult. Stilul sau rece ma omoara uneori, dar aici a reusit sa ma atraga in vartejul povestii.
      felicitari pentru prezentare

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Amos-Oz__Muntele-Sfantului-Rau-nuvele-130
    • sirena-si-alte-povestiri_1_fullsize
    • farmecul-discret-al-vietii-conjugale_29431_1_1364817942
    • inferno cover

    Copyright ©2011 Bookblog.ro