bookblog.ro

Fericire: Bucuria de-a iubi, de-a simți, de-a trăi

Scris de • 22 July 2019 • in categoria

Titlu: Fericire
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Traducere:
Numar pagini: 448
ISBN: 978-606-980-038-6
Cumpara cartea

Ca o coincidență, ultimele două cărți citite pentru Bookblog mi s-au potrivit ca o mănușă dintr-un anumit punct de vedere: în ele a fost vorba de dezrădăcinare, alienare, găsirea unui cămin într-o altă țară și-al unui rost în viață printre străini. Prima a fost Avalon. Secretele emigranților fericiți, cea de-a doua este cartea de față. O carte amplă, plină de personaje vii, cu povești impresionante, despre care însă nu știam nimic nici când am ales-o, nici când am început s-o citesc.

Jean Turane, o cercetătoare americană ajunsă undeva aproape de vârsta senectuții, vine la Londra ca să observe, de-a lungul unei perioade destul de lungi, comportamentul vulpilor urbane, care au lăsat în urmă vizuinile și pădurile din jurul Londrei și s-au aciuat printre oameni, în cea mai mare metropolă a Europei. E divorțată, are un fiu trecut deja de vârsta adolescenței și viața n-a fost deosebit de blândă cu ea, însă nici nu poate spune c-a fost nefericită sau că este o persoană neîmplinită. Numai că n-a luat în considerare că Londra este cel mai scump oraș al Europei și unul dintre cele mai scumpe din lume. Așa că bugetul nu-i permite să ducă la îndeplinire tot ce și-ar dori, drept pentru care, în timpul liber, amenajează grădini, parcele mici de pe acoperișuri, și îi învață pe oameni cum să-și încropească un petic de verdeață numai al lor, care să le încânte apoi privirile.

Al doilea personaj poartă numele unei celebre figuri istorice: Atilla (și Asare), un psihiatru din Ghana. Statura îi e pe potriva numelui, e tot timpul în căutare de locuri unde se mănâncă de la foarte bine în sus, iar viața și cariera l-au purtat prin toate colţurile lumii unde au avut loc conflicte cumplite. Responsabilitatea lui a fost să evalueze pagubele și traumele psihologice produse asupra martorilor acelor atrocități. Așa că a asistat la unele dintre cele mai oribile scene de-a lungul vremii. Alături i-a stat iubitoarea soție, care l-a părăsit nu demult pentru o lume mai bună, cum se exprimă credincioșii, lăsându-i un gol imens în suflet. La Londra a venit pentru a participa la o conferință, una din multe altele la care a participat de-a lungul vieții în calitatea sa de expert în efectele tulburării de stres posttraumatic, însă se trezește că trebuie să-și caute nepotul dispărut sau să meargă la sanatoriul unde iubita englezoaică din tinerețe, acum bolnavă de Alzheimer în stadiu terminal, pare că ar vrea să mai fie alinată o dată de cel pe care l-a iubit pe vremea studenției.

Însă punctul de pornire al poveștii îl reprezintă, evident, întâlnirea întâmplătoare dintre Atilla și Jean pe celebrul Waterloo Bridge (pe care am mers și eu evident, altfel nu mai pomeneam de nicio coincidență la începutul recenziei), eveniment care le va schimba viețile pentru totdeauna. Și punctul de pornire al uneia dintre cele mai frumoase, mai emoționante și mai antrenante povești citite de mine nu în ultima vreme doar, ci poate de când am început să citesc, acum vreo treizeci de ani.

Povestea din Fericire nu e liniară, nu e constantă și nu se ocupă doar de un singur personaj. Este o înlănțuire de povești despre oameni, despre animale și despre cum animalele și oamenii au interacționat de-a lungul vremii, animalele ieșind în dezavantaj tot timpul, cum era și de așteptat. Însă ce povești au de spus acești oameni, prin ce greutăți au trecut, cum au făcut față, ce au făcut ca să le depășească, pentru a trăi mai departe, izbutind, de fiecare dată, să găsească puterea de-a merge în continuare, pas cu pas, zi de zi, clipă de clipă.

M-am întristat adesea citind poveștile personajelor din romanul Aminattei Forna (deși titlul spune altceva). Pentru că, încă o dată, chiar dacă nu cred că mai era nevoie, se adeverește sintagma că cei buni au parte de cele mai mari necazuri. Însă autoarea britanică așterne, molcom, niște povești atât de tandre, de duioase (și dureroase) și de veridice, dând formă unor personaje atât de vii și de interesante, încât n-ai cum să te plictisești citind despre ele, în ciuda lungimii cărții. E una dintre acele cărți în care uiți cum trece timpul, cum zboară paginile, care te acaparează și te face să dai filă după filă, curios să vezi ce s-a mai întâmplat cu coioții care pun stăpânire pe oraș, cu ultimul lup din preajma orașului Greenhampton, Massachusetts, cu vulpile din Londra care au căpătat și nume, cu papagalii din cimitir, cu pomii tăiaț aiurea, cu portarii de hotel, cu agenții de parcare, cu victimele traumelor provocate de războaie inutile sau cu cocoșul ce urma să fie pregătit pentru cina lui Attila cu soția, care n-a mai apucat să aibă loc.

Ziceam la început că mi s-a potrivit ca o mănușă cartea. Pe la mijloc, am pomenit de Waterloo Bridge din Londra. Acum am să pomenesc și vulpile urbane: în 2014, înainte să mi se nască băiețelul, am locuit o vreme într-un oraș din Kent, Anglia. Lângă casa în care locuiam se aflau, evident, niște tomberoane de gunoi, iar la acele tomberoane venea, aproape în fiecare dimineață, când plecam la serviciu, o răpciugă de vulpe jigărită, scheletică și cu blana numai petice cenușii, în căutare de mâncare. La fel ca oamenii din carte, pe care biologul Jean încearcă să-i convingă că vulpile urbane nu le pot da oamenilor mai mult decât o simplă râie, îmi era teamă să mă apropii de ea prea mult, de teamă să nu muște sau să sară la mine. O poveste, știu, dar este o poveste adevărată.

Însă povești cum a scris Aminatta Forna nu se scriu tot timpul. Sper că și-a găsit cititorii potriviți și că-și va mai găsi mulți alții de aici înainte. E una dintre cele mai înduioșătoare, mai vii și mai interesante povești citite de mine de-a lungul vieții. Spre sfârșit, eram în dubii: să-i dau patru sau cinci stele? Mi-am zis că va depinde de final. Finalul a fost pe măsură, exact cum mă și așteptam.

„Dragostea este un joc de noroc, iar miza este inima omenească. Persoana care iubește își ține cărțile aproape, le pune jos una câte una și urmărește fiecare mișcare a celuilalt jucător. La cine te duci prima dată? Ăsta este primul indiciu al dragostei. Când se întâmplă ceva, fie bun, fie rău, când ridici telefonul sau îți faci loc prin mulțime, la cine vrei cel mai mult să ajungi?...”

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro