0Autor: Sandro Veronesi
Rating:
Editura: Rao
(ediţia în limba engleză)

A fost prima dată când am luat să citesc o carte fără să ştiu nimic despre ea sau despre autorul ei, fără să citesc nici măcar descrierea de pe spate. Nici coperta nu m-a atras în mod special, fiind o fotografie mişcată a unui tânăr prea trist, nici titlul, destul de obişnuit. Şi totuşi, am avut un impuls de moment în care am zis "o vreau".

Acum, nu ştiu dacă să cred în destin, oricum, a fost o surpriză extrem de plăcută. Am avut acea senzaţie că a fost scrisă pentru mine, iar eu trebuia să o citesc în această perioadă a vieţii. Primele trei pagini mi-au creat o anumită confuzie, datorită prea-multelor detalii, însă am realizat apoi că tocmai am citit cuprinsul cărţii. Toate temele înşirate la început le vom regăsi apoi frumos povestite.

Mi-a fost greu să mă gândesc la o încadrare pentru această carte fiindcă pe lângă faptul că este extrem de complexă, este şi foarte originală. Bine, acum originalitatea este un criteriu direct dependent de experienţa pe care o ai, cu care compari. Chiar şi aşa, pot spune că stilul pe care l-am regasit aici nu l-am regăsit nici în cel al marilor clasici, nici în cel a scriitorilor contemporani pe care i-am citit.

Şi acesta este şi ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, pe lângă povestea incredibilă, frumos construită, împlinită de idei care dau de gândit. Mi-a plăcut în mod deosebit stilul. Iar asta din trei motive. În primul rând este simplu, scris la persoana întâi, conversaţional, introspectiv, aşa cum m-am surprins analizând lucrurile în sinea mea de multe ori. În al doilea rând este, încă o dată, original. Cu jocuri de limbaj extrem de expresive, care pun în evidenţă o senzaţie, o stare, reuşind să ţi-o transmită firesc.

De pildă, un joc de limbaj avem când Gianni Orzan se află într-o discuţie cu cineva şi în acelaşi timp descoperă în buzunar o scrisoare de la soţia lui care îl anunţa ceva hotărâtor. Atunci, continuându-şi discuţia, citeşte câte un rând, apoi se ridică să o îmbrăţişeze pe acea persoană şi ţine în continuare scrisoarea la spatele ei şi citeşte, intercalat cu senzaţiile de moment. Suntem ţinuţi într-un dulce suspans ce ne transmite exact starea lui şi modul în care simte cele două senzaţii în acelaşi timp.

Iar în cel de-al treilea rând, mi-a plăcut în mod deosebit stilul datorită imaginilor vizuale, comparaţiilor foarte dese, foarte sugestive. Cred că am o imaginaţie vizuală accentuată pentru că trăiesc practic orice imagine dacă este pregnantă. De aceea, mă pot influenţa schimbându-mi dispoziţia în bine, sau deranjându-mă destul tare dacă le consider nepotrivite. Aici, incredibil, însă de fiecare dată mi s-au părut extrem de bine alese.

Un exemplu de descriere, atunci când Gianni Orzan se trezeşte dintr-o anestezie: "A fost diferit de o deşteptare obişnuită în zori de zi, când deschizi ochii şi, vrum, te trezeşti iar în cârcă, într-o secundă, cu cel care eşti: a fost un proces foarte lent şi gradual, exact ca atunci când porneşti un computer care trebuie să încarce tot ce-i trebuie ca să poată funcţiona - programe, informaţii, memorie - pescuindu-le pe fiecare de pe hard-disk, într-o anumită ordine.
Asta înseamnă să-ţi percepi propria conştiinţă nu ca pe tot unitar - un tot unitar monolitic, masiv - ci ca pe o înlănţuire de multe conştiinţe separate. A fost ca şi cum i-ai urmări pe cei care-ţi mută mobila punându-ţi toate lucrurile la loc, gata, unul după celălalt în casa în care ai trăit întotdeauna şi de unde trebuise să pleci pentru o perioadă." Aş da în continuare exemple de citate care mi-au plăcut, însă mi-e teamă că aş transcrie întreaga carte.

La nivelul ideilor care dau de gândit, poate semăna cu Unul, nici unul şi o sută de mii, fiindcă este vorba şi aici despre imaginea pe care o ai despre ceilalţi, imagine construită ce ar putea fi cu totul greşită, însă aceste lucruri sunt povestite mult mai pozitiv. Avem şi aici confuzie şi chiar, pe alocuri, disperare, totuşi lucrurile sunt văzute cu mai multă deschidere şi relaxare, iar soluţia este acceptarea.

Găsim în această carte un stil simplu, original, vizual, găsim introspecţie şi problematica imaginii. Mai mult, găsim şi motive de a ne lăsa de fumat, găsim ambiţia de a deveni maestri de şah. Găsim argumente pentru a nu divorţa şi plăcerea, importanţa unei familii. Găsim şi dragostea ce poate fi transmisă printr-un act de generozitate. Găsim ceva despre greutatea şi valoarea sincerităţii şi despre cum să scrii o carte pentru copii.

Eu am găsit un autor care îmi place, pe care voi căuta să-l mai citesc, şi o carte pe care o voi cumpăra şi o voi face cadou, cu prima ocazie. Acum sper că v-am oferit-o şi vouă.

Scrisă de Gia Codrescu