bookblog.ro

Gentlemeni

Scris de • 10 March 2008 • in categoria

1Autor: Klas Ostergren
Rating: Klas Ostergren - Gentlemeni rating - recenzii carti
Editura: Niculescu

(ediţia în limba engleză)

Klas Ostergren - Gentlemeni - recenzie carti

Pace şi bine!

Încercând să prind semnificaţiile unei cărţi în cele cîteva pagini ale unei recenzii, simt o anumită mirare faţă de cum este posibil să reduc atîtea sute de pagini şi să uit fără îndoieli aproape tot din ceea ce autorul a considerat edificator în cartea sa. Desigur că aici operează raţiunea care stabileşte lucrurile mai importante, care alege din grămada de idei şi frumuseţi ale operei pe cele cu valoare de arhivă, dar nu ştiu de ce mă urmăreşte stupefacţia unei tocilare care a abandonat studiile în primul an de facultate. Tipa luase toţi anii de liceu numai note mari fiindcă avea o memorie vizuală foarte bună şi era în stare să reproducă până la o carte pe dinafară. Numai că la facultate i s-au cerut brusc câte 50 de cărţi pentru un examen. Toceala era imposibilă şi, prin urmare, a fost nevoită să se lase de genul acela de facultate. Dilema ei continuă să mă urmărească şi azi. Cum aş putea condensa sutele de pagini ale unui roman în doar câteva! Nu cumva tocmai ce elimin este şi lucrul cel mai important. În fond autorul filtrează realitatea cu sita lui de căutător de aur şi îmi prezintă opera sa precum un bijutier vestit din Amsterdam. Nu sunt mulţumit, propria mea memorie nu-i poate vizualiza întreaga operă aşa că procedez cu ea precum minerul scriitor de la început. Filtrez din tot aurul său doar bucăţile de diamant. Apoi încerc să-mi vând marfa mea mai departe. Şi tot aşa. Altul va filtra la rândul lui cele spuse de mine şi va găsi un cuvânt de laudă sau de denigrare. Totuşi va fi conştient că filtrele mele nu vor fi şi cele pe care le-ar folosi pentru a discuta aceeaşi operă aşa că judecata va fi doar pentru diamantele selectate de mine, nu şi pentru opera în sine discutată iniţial. Cel puţin aşa ar trebui să meargă circuitul cultural. Vai de cei ce confundă un articol critic cu Judecata cea Mare asupra operei. Filtrele noastre critice sunt totdeauna imperfecte în faţa operei. Autoritatea critică se câştigă evident atunci când se primeşte o reacţie de apreciere în urma străbaterii discursului critic. Lipsa autorităţii se traduce prin formule negative. Toate aceste truisme sunt poveşti de dincolo de lectură. De ce avem oare nevoie de autorităţi critice când pur şi simplu am putea citi opera? Am scăpa evident de toată această fragmentare, dar ne-am trezi în dilema de început a oricărui critic: condensarea.

1. Ceva despre carte


În romanul lui Klas Ostergren, Gentlemenii, unul dintre personaje găseşte la un moment dat o asemănare a uneia dintre iubitele sale cu o actriţă celebră după ce înşiră un lung pomelnic de vedete americane. Faptul în sine nu mi s-a părut remarcabil, oare cine nu face asemănări similare până ce spre sfârşitul romanului am avut o senzaţie deja-vu. Cele trei personaje ale romanului erau similare celor din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale. Nişte crai suedezi sortiţi eşecului în pegra lumii. Crai moderni sortiţi să înfrunte un adevăr ultim de nemărturisit.

De ce am tot pronunţat acest substantiv uşor desuet "crai"! Oare înţelesul său trimite la cele câteva scene vag erotice? La limbajul unor adolescenţi furioşi! Sau poate gândul m-a dus mult mai departe la fanteziile intelectuale ale personajelor. Îmi pare că tocmai acest lucru m-a atras la roman. Că ar fi fost vorba despre trei tineri intelectuali care locuiesc într-un apartament uriaş. De altfel, în planul prezentului narativ cam atât se întâmplă. Substanţa cea mare a cărţii este dată de istoriile personajelor, de realizările lor din trecut. Este un roman cu viziuni şi voci narative multiple, dar clar orientat spre trecutul personajelor. Un trecut cu nimc mai puţin misterios decât prezentul.

Vorbesc atât de personaje fără să le numesc. Avem doi fraţi din familia Morgan - paraleli ca preocupări, unul poet, Leo, altul muzician şi aventurier, Henry, precum şi pe prietenul lor de familie, pe nume Klas Ostergren. În dubla sa ipostază de narator şi autor. La care se adaugă un şir lung de iubite, una cu doi amanţi, alta înjurând cumplit, alta trecută de prima tinereţe, alta drogată şi cu prieteni bătăuşi. Şi fauna iubitelor continuă. S-ar putea adăuga aici aventurile părinţilor şi rudelor Morgan, precum şi o suită de vecini, Filatelistul, Butelie, Larsson Lupul aflaţi în căutarea unei comori improbabile. De asemenea trebuie amintite categoria personajelor influente - pe de-o parte vedetele, elefanţii Greta Garbo de pildă sau Jean Paul Sartre, pe de alta, persoanele bogate care au ca deviză: există, dar să nu fii văzut, cum ar fi uşor maleficul Wilhelm Sterner.

Lucrurile nu sunt însă deloc clare. Într-un astfel de roman, nu acţiunile contează deşi ele vor avea întorsături neaşteptate, cât dialogurile, proiecţiile, psihologiile şi nuanţele personajelor. Mai ales ratările artistice ale celor trei crai. Tot ceea ce istoria omite şi păstrează în schimb literatura. Tot ceea ce se reduce şi într-un act de critică interesat de fleacuri precum cine e naratorul sau care e subiectul cărţii.

Ne aflăm în Stockholm, în 1979, Anul Copilului. Klas s-a baricadat în casa familei Morgan şi încearcă să reconstituie trecutul pentru a se înţelege pe sine. Simte cum povestea celor doi fraţi îl copleşeşte şi de aceea trebuie s-o scrie. O va face în peste 600 de pagini, dar cum deja este scriitor, fără să vrea amestecă faptele cu consideraţii despre scriitură. De pildă ne avertizează că acest roman nu va fi o saga şi că nici nu poate găsi un început sau un sfârşit pentru evenimente care nu par să aiba aşa ceva. Şi totuşi ceva de tipul sagăi ni se vinde. Sau pentru a conferi legitimitate naraţiunilor despre copilăriile celor doi Morgan începe prin a-şi prezenta fragmente din copilăria - adolescenţa proprie. Momentul de început al relaţiei cu Henry Morgan îl localizează undeva la un club de golf unde totul părea să fie idilic. Dar constată că idila conferă un fel de stare de stază şi de aceea simte energic nevoia de antonime, de antidilisme cum ar fi războiul sau violenţă fizică. Teoria aceasta o va continua câteva zeci de pagini mai încolo prin a sublinia că societatea are nevoie uneori de crize, de "afaceri" care apar la intervale regulate şi care într-o anumită măsură sunt dorite. Sunt pe de altă parte prilejuri de a arăta cetăţenilor capacitatea de autopurificare a sistemului. Crizele par să liniştească într-o anumită măsură conştiinţa.

2. Ceva despre personaje

Personajul aventurilor lăuntrice este Leo Morgan. Este un poet cu trei volume, dar nu-şi face nicio reclamă poeziilor sale. Totuşi se bucură de o anumită faimă printre cunoscători, ba chiar o vreme fusese un fel de copil-minune al poeziei. Când îl cunoaşte Klas, încearcă printre alte tipuri de caracterizare să-i arate tipul de a vorbi: "Leo era tipul tăcut, profesionist. Avea un fel neobişnuit, extrem de ciudat de a vorbi. Folosea cuvintele asemenea unui copil mic, care găseşte o gumă de mestecat strivită pe asfalt, o desprinde cu un băţ de acadea şi o bagă în gură. Cu o expresie gânditoare, mestecă guma până se înmoaie, după care o scuipă, tocmai când gustul se trezise iarăşi la viaţă din somnul ei fosilizat". Mi s-au părut interesante unele dintre comentariile volumelor de poezie. Primul se numise "Ierbarul" şi era construit pe ideea că "viaţa este la apogeul frumuseţii când este comprimată şi uscată în simboluri palide, ţepene, pe hârtie aspră. Abia atunci când viaţa sfârşeşte într-un ierbar capătă înţeles şi importanţă: când este catalogată şi înregistrată ca limbaj - plantele ajung simboluri, caligrafie şi cuvinte scrise." Un alt volum se numea "Vacile moralizatoare" pe teme de genul misionarelor de la Crucea Roşie care trimiteau peste tot în lume pături, chiar şi în locuri unde nu este clar nevoie de aşa ceva. De pildă la Ecuator. Între ideile acestui volum, Leo Morgan strecoară ipoteza că începând cu pierderea Edenului cuvintele şi-au început şi ele lungul drum către pierderea sensurilor. Şi că lucrurile cele mai importante de fapt nu pot fi numite. "Existe cuvinte pentru dragoste, dar nu există dragoste. Există rău, dar niciun fel de cuvinte nu pot cuprinde acel rău". Este aici o poziţie clară împotriva discursurilor lingvistice de tip Noica sau Nichita Stănescu. Unul vorbea de virtualităţile cuvîntului, celălalt de cuvintele particulare, de necuvinte. Leo Morgan este mult mai radical. Cuvintele nici nu pot cuprinde realităţile şi nici acestea nu au puritatea şi idealitatea din cuvinte. Arbitrariul lingvistic este total.

Personajul aventurilor exterioare, rătăcitorul este inconstantul, parizianul Henry Morgan. Nu este genul analitic, acceptă situaţiile de viaţă aşa cum i se oferă. Este un tip care cultivă banalul, îşi face listă de acţiuni pentru ziua în curs, crede în virtuţi de genul îndemânărilor de barman de a mânui obiecte. Are o iubită, Maud pe care o împarte cu un alt bărbat, omniprezentul Wilhelm Sterner. Vrea să clarifice lucrurile, dar în prezenţa acestei iubite speciale suferă de sindromul esprit de escalier. Respectiv de frustrarea de a nu putea spune la timp ceea ce ar fi trebuit. Maud îl complexează, îi linişteşte pe moment geloziile, îl face să le amâne pentru perioada când este singur. Opera sa muzicală neterminată se va numi "Europa, fragmente în dezintegrare", dar nu va fi auzită de narator, aşa că doar ni se sugerează o posibilă combinaţie între Chopin şi Gesualdo.

3. Ceva reflecţii

1. există oare un bilanţ al fiecărei vârste - aşa cum încearcă să facă Klas cu cei doi Morgan? Oare vine o zi în care ne apucăm să filmăm ce a fost adolescenţa, tinereţea ori maturitatea? Sau de fapt când zicem bilanţ subînţelegem sfârşitul vieţii, al tuturor activităţilor? Şi iată corolarul acestei afirmaţii. S-ar putea ca în viaţă să nu existe decât perspective - evident strălucite. Se poate vorbi de bilanţ când acestea au dispărut. Între un bilanţ improbabil şi perspective care rămân îndepărtate acceptăm mâncătoria curentă, jungla zilnică în care toţi se înghit unul pe altul.

2. Oare nu cumva şcoala este unul dintre puţinele locuri care promit fericirea prin cunoaştere în timp ce odată absolvit ajungi să rătăceşti prin viaţă, iar din speranţă ajungi un bântuitor! Şcoala pare să fie o formă neexprimată de comunism. Mai mult, s-ar putea afirma că şi studiile sunt o formă de rătăcire. De fapt, nu există decât rătăcitori, fie în plan fizic, fie spiritual. Vrem să uităm de rătăcire prin conformitate. Vrem să anulăm labirintul prin trasee.

Totul e doar o luptă între ordine şi dezordine. Perspectivele strălucite nu înseamnă altceva decât o ordine superioară. Devenim factori de dezordine tocmai în vederea acestei perspective. Din cauză că le uităm uneori, începem să găsim o ordine în dezordine.

Avem senzaţia că răsturnăm lumea şi abia de mişcăm ceva praf din drumul nostru. Nu e vorba, nici restul obiectelor nu sunt imuabile, dar sunt mişcate de alţii - nu de noi - şi de aceea tot ceea ce nu atingem, pare să aibă o veşnică stare de echilibru (ordine).

Mă întrebam dacă unui om dus într-un mediu complet ostil i se pot anihila toate habitudinile. Modul său de a apuca lucrurile, de a se bucura de lumină, de a-şi duce mâncarea la gură, de a se lega la pantofi. Şi mai ales modul său de a gândi şi momentele în care alege să gândească. Nu, omul poartă în sine numeroşi germeni de echilibru şi chiar de se pretinde revoluţionar, poartă în sine uniformitatea.

În fond ce face societatea dacă nu să observe scrupulos realizarea tuturor acestor habitudini. Iniţiativa individuală este anomalia. Societatea nu are de ales decât fie s-o elimine, fie s-o adopte între habitudini.

3. La sfârşit, am selectat dintr-o scrisoare adresată unor poeţi importanţi o întrebare care ar putea fi reformulată bloggerilor de astăzi aşa: suntem în importantul an 2008, la un an şi jumătate de la Integrare în Uniunea Europeană. Ce ni s-a întâmplat important până acum?

Părerea mea!

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Simona Fusaru spune:

    Domnule Mirea, cum as putea lua legatura cu dvs.? E prea mult daca va rog sa-mi dati un semn pe adresa s_fusaru@yahoo.com?

    raspunde

  2. oanamariaradulea spune:

    buna !!! deci mie nu mi vine sa cred nici akm cand citesc….nu am crezut k pot avea un profesor atat de inteligent….stiam k este un profesor deosebit dar nu as fi crezut vreodata…PACE SI BINE DOMNULE PROFESOR;)…defapt lasati k ne vedem maine la ora:))):*

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Mostenirea Katherine Webb

Copyright ©2011 Bookblog.ro