bookblog.ro

Ghici cine adoră această serie? Primul volum din seria „Helen Grace”

Scris de • 19 September 2018 • in categoria , ,

Titlu: Ghici cine moare primul
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2015
Traducere:
Numar pagini: 400
ISBN: 978-606-719-172-1
Cumpara cartea

Că romanele „polițiste” sunt pasiunea mea nu atât de secretă, știți deja. Că îmi place să descopăr autori noi, în cele mai ascunse cotloane ale vastității acestui gen literar, și mai bine. Că editura Trei ne încântă cu o colecție de o diversitate fantastică de romane „polițiste”, nu mai este demult un mister. În schimb, aș dori să explic, în primul rând, ghilimelele din acest paragraf, și, apoi, de ce ați face bine să puneți mâna să citiți M. J. Arlidge de îndată ce aveți ocazia.

Ghilimelele acestea sunt prezente fiindcă genul „polițist” (nu m-am putut abține!) nu mai este de ani buni reprezentat de „cărți pentru citit în metrou”, cum le-a numit, în clasa a șaptea, un profesor de modelaj, contrariat de faptul că-i spusesem că Agatha Christie se numără printre autorii mei favoriți. Adică, ia și vezi, că nu e tocmai… literatură. Dar îndrăznesc să contrazic puternic această afirmație. Dacă Marea doamnă a literaturii polițiste era nu doar o fină observatoare a firii umane și a abisurilor în care putem cădea cu toții pradă, doar să ni se ofere un motiv potrivit, ci și o avidă pasionată de cultură, istorie, botanică, și lista poate continua, autorii de azi ai genului sunt, în primul rând, psihologi, „caracterologi”, scenariști, doxați în fel de fel de domenii rare, și asta fiindcă publicul devine tot mai exigent și concurența crește pe zi ce trece.

Acum că am lămurit că „polițist” nu este tocmai un termen corespunzător, să trecem mai departe, la acest Arlidge. Domnul, britanic – cum altfel? – s-a născut la Londra, însă a călătorit multișor, printre altele vizitând Singapore și Australia sau predând la o școală din sudul Indiei. Lucrează și în televiziune, specializându-se în producția de drame cu întorsături de situație captivante, iar asta transpare imediat dintre paginile cărților sale. Un exemplu minunat este și „Ghici cine moare primul”, volumul întâi dintr-o serie dedicată detectivului-inspector Helen Grace. Din serie au mai apărut, deja, două volume, și se zvonește că autorul intenționează să mai publice patru.

Helen Grace este departe de eroina clasică a cărților de gen, însă se apropie de eroinele romanelor „noir” ale autorilor scandinavi. Poartă cu sine traumele unei copilării măcinate de suferință, care ne sunt descoperite, cu porția, pe măsură ce intriga avansează. Folosind motocicleta ca mijloc de transport, permițându-și ca unic viciu fumatul și fiind extrem de devotată muncii sale, inspectorul Grace nu admite niciun pas greșit al colegilor de serviciu și este cea care ține în frâu o întreagă secție de poliție britanică – lucru care se dovedește suficient de dificil.

În „Ghici cine moare primul”, Helen Grace se confruntă cu un număr de cazuri înlănțuite, cu o legătură evidentă între ele. Un răpitor misterios, care pare să aibă capacitatea de a-și schimba înfățișarea și purtarea de la o victimă la alta, pune într-o situație-limită mai multe „cupluri” neobișnuite: doi îndrăgostiți, doi parteneri de afaceri, o mamă cu o situație materială precară și fiica ei cu dizabilități. După o cursă contra cronometru pentru a dobândi indicii și fel de fel de situații care îi clarifică lui Grace aspecte încețoșate ale cazurilor, aceasta ajunge la concluzia că răpitorul (transformat și în criminal indirect) o urmărește personal, purtându-i o râcă nejustificată… până la proba contrarie.

Romanul nu este pentru cei slabi de înger. Amintind de serialele „cu detectivi”, în special de „Lege și ordine” sau „Minți criminale” – ambele axate pe făptași cu moduri de operare inventive, însă adânc tulburați sau cu motive adânc îngropate în trecut – „Ghici cine moare primul” debordează de adrenalină și, mai ales, relevă felul în care se pot schimba, în situații-limită, relațiile dintre oameni. Aici nu sunt luate în colimator, însă, numai relațiile dintre victimele alese de răpitor, ci și relațiile dintre personajele aflate de partea justiției. În timp ce Helen se luptă cu proprii demoni, nici colegii ei de secție nu stau mai bine la capitolul anxietate, adicții sau adaptabilitate. Sergentul său, Mark, este pe cale să devină alcoolic, în urma unui divorț cu cântec, iar Charlie, una dintre cele mai capabile agente, își dorește enorm și să își dovedească meritele, și să devină mamă.

După nenumărate cărți de gen citite, recitite și comentate, este greu să mă mai surprindă ceva. Totuși, acest prim volum al seriei lui Arlidge reușește pe deplin. Citind, mi s-a părut că urmăresc un serial palpitant, și că în fiecare nou „episod” se mai leagă o verigă, care duce mai aproape de rezolvarea cazului. Desele incursiuni în forurile interioare ale personajelor servesc la o imagine foarte bine închegată a acestora și nu lasă loc de dubii sau de nesiguranță privindu-le acțiunile. Departe de a justifica faptele împotriva legii, autorul oferă câteva repere privind motivele care pot sta la baza lor, și își dovedește abilitățile de cunoaștere a mecanismelor mintale în descrierea hățișului de relații inter-umane și de cauze și efecte.

Sentimentul care transpare cel mai puternic dintre pagini este tristețea. Uneori, îl însoțesc revolta și regretul. Ideea că există atât de mulți oameni neîmpliniți sau nefericiți în lume, și că fiecare poartă pe umeri suma acțiunilor sale, este greu de îndurat, însă digerabilă, fiindcă reflectă realitatea. Cert este că doresc să citesc mai departe și că vă recomand și vouă același lucru, fiindcă Helen Grace este un personaj cel puțin interesant, și nici cei cu care lucrează nu se lasă mai prejos.

  • Plusuri

    Ritmul alert al narațiunii, interesul și entuziasmul pe care îl suscită succesiunea de întâmplări, personajele interesante și dezvăluirea treptată a secretelor acestora.

  • Minusuri

    Unele aspecte legate de opțiunile personale și de anumite decizii pot părea trase de păr, însă, vorbind de o operă de ficțiune, consider că sunt „permise”.

  • Recomandari

    Oricui dorește, însă cu avertismentul că există suficient sânge, diverse alte fluide corporale, forme de violență și traume ale copiilor și adulților între pagini; nu este o carte „frumoasă” și nu are „final fericit”, însă pune pe gânduri și arată o față mai crudă și mai sadică a lucrurilor.

Categorie: , , | Autor: | Editura:

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Citind rubrica ”Recomandări” mi-a fost limpede că nu este o carte pe gustul meu. Am admirat însă prezentarea grăitoare și onestă.

    raspunde

  2. Rodica Gavril spune:

    Ca de fiecare dată, recenzia Iuliei Dromereschi răscolește – profunzimile romanului, motivațiile autorului, sensurile și semnificațiile acțiunilor unor personaje și, evident, mintea și sufletele noastre.
    Am început să îl citesc pe Aldridge și mărturisesc că îi dau dreptate Iuliei – nu e o lectură ușoară, dar merită efortul pe deplin. Iar recenzia ei se potrivește mănușă cu propriile mele opinii despre autor și cărțile sale. Deci, mulțumesc pentru ea, este îndemnul cel mai potrivit ca să caut cartea, și pe celelalte deja apărute!

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro