bookblog.ro

Iarna decanului

Scris de • 13 June 2010 • in categoria

Titlu: Iarna decanului
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2005
Traducere:
Numar pagini: 440
ISBN: 973-681-944-2

Un curs universitar despre literatura americană, ajuns la litera B de la Bellow ar debuta în viziunea mea cam aşa:"Iarna decanului este un roman de idei care are ca temă centrală exerciţiul de a lua distanţă faţă de lucruri." Credeam că după ce am comis-o cu Faulkner, nu mă voi mai îndrăgosti în veci de americani, am chiar şi eu nişte principii. Dar s-a întâmplat. Iarna decanului a lui Bellow este un roman care mi-a dat prilejul să îmi fac din nou meseria mea infuzată de tehnici filologice de abordare a textului. Romanul de faţă este atât de generos în valorificare metatextuală, încât îl recomand ca subiect în sine pentru o teză de licenţă sau pentru o disertaţie de master.

Puteam să scriu despre carte din perspectiva unui roman de idei. Sau din aceea a unui roman de dragoste. Poate a unui roman politic. Deopotrivă ca despre o carte cu bătrâni. Abordare psihologică, mai bine? Ca despre o carte a morţii chiar. A prieteniei. Am ales să-mi fac meseria însă. Voi scrie, prin urmare, despre construcţia de personaj.

Într-un interviu luat de Maria Constantinescu Anei Blandiana, poeta re-explica, fermecător, diferenţa dinte poesis şi poiein. Era necesară şi reconfortantă o reexpunere a chestiunii, acum când totul devine melanj. Dezvolt aici, afirmând că poesis(liricul) este şi rămâne o stare de graţie, poetul e purtat de elanul muzei, şi pana din mână-i este prelungire a unei stări halucinogene. Poetul este purtat, iar nu el poartă. Prin contrast, poiein( epicul) se construieşte, se face, se gândeşte, se elaborează după un plan intrinsec. Romancierul face, iar nu romanul îl face pe el.

Cănd pătrunzi în arhitectura textuală a romanului lui Saul Bellow, înţelegi că meseria noastră de cititori profesionişti( filologi adică) chiar merită a fi practicată. Ai mostre de analiză, tehnici de construcţie textual-literară, ai ce pune la lupă, la microscop. Exclami extatic "Eureka, literatura există!". Albert Corde este, în consecinţă, un personaj care face deliciul unei asemenea analize, s-o numim, cu mândria breslei, professional one.

În anii `70 ai secolului trecut, în plin postmodernism, în America se mai scria pe ici pe colo cu tehnici bine verificate, care nu ajunseseră încă dosare clasificate prin efectul de trecere a timpului. Francezii eradicaseră deja tradiţionalismul epic. În răspărul postmodernismului, Bellow îşi construieşte personajul realist, cu portret fizic, cu genealogie, în complexe interdependenţe cu alte personaje, cu indici precişi de spaţiu şi de timp. Dintru început, Albert Corde este înfăţişat ca şi decan al unul colegiu din Chicago. Ipostaza însă e neobişnuită, el se află la Bucureşti, în anul ultimului mare cutremur, în plin comunism. Însurat cu o superbă astronomă româncă emigrată, fiică de intelectuali comunişti căzuţi în dizgraţie, a aterizat de curând pentru a o veghea pe soacră murind. Minna este răpitor de frumoasă şi asta nu e întâmplător. Se petrece tocmai pentru a contura portretul decanului, un tip trecut de jumătatea vieţii, cu chelie, haine bune, scumpe, trup de intelectual susţinut de picioare foarte urâte, figură inteligentă, dar nu tocmai şarmantă. Corde s-a născut în America, într-o familie bine situată, element semnificativ în relaţia cu prietenul sărac, devenit jurnalist celebru ulterior, Dewey Spangler. A cunoscut notorietatea intelectuală, lumea marilor idei, trăieşte printre cercetători şi artişti.

Îi place să repete pentru sine că a fost un crai, un intelectual ce a manifestat mari apetenţe erotice. De când cu Minna, este doar un "crai pocăit" şi care se bucură deplin de abstinenţa la alte frumuseţi, perfect consimţită. O parte consistentă din portretul său moral, din psyche-ul său, se construieşte şi se hrăneşte din această iubire generică, devenită iubire matrimonială. Corde iubeşte tot ce atinge Minna, pe toate rudele ei sărace, ori sărăcite, urâte, şi îmbătrânite, şi bolnave. Când soacra sa Valeria, aflată în stare comatoasă, pare a se preocupa de fiica sa, ca şi cum ar lăsa-o pradă, în calitate de mamă, stihiilor hazardului, Corde ca ginere îi spune în gând şi ulterior o va aşeza în cuvintele potrivite: "Nu fi îngrijorată. Încetează să faci din mine un motiv de chin. O iubesc pe fiica ta." (p.95)

Albert Corde îşi contemplă soţia în suferinţă. Eroic fără s-o vrea, el o contemplă, act suprem, cathartic. Tehnica privirii este sublimă la acest personaj, el absoarbe cu retina tribulaţiile de filia dolorosa ale Minnei şi este punctul ei de susţinere în tot ce trăieşte ea în zilele de priveghere şi de doliu.

Corde este ultimul contemplativ descoperit de mine în zona marii literaturi. Prima sa picture în roman este aceea a unui american intelectual privind ca printr-o fereastră Bucureştiul. Trăind aici câteva zile de trecere, cu prilejul unei morţi, el descoperă un oraş pe care îl visa mediteranean, dar care este de nesuportat pe văzutelea, traumatizant de nu ar fi iubirea sa pentru o bucureşteancă. Bucureştiul iernatic nu poate fi suportat dacă îl priveşti la nivelul lui 1976, a l`americaine. Dar Corde este un tip prea inteligent şi atunci îşi însuşeşte tehnica supravieţuirii româneşti:`` în vechea cameră a Minnei, sorbind ţuică tare de prune, răsfoind cărţi vechi, privind pe fereastră la clădirile devastate de cutremur, la cerul de iarnă, la porumbeii cenuşii, copacii golaşi, tramvaiele sordide``.(p.7) Contemplaţiei şi privirii, Decanul îi ataşează actul gândirii, al analizei. Arhitectura interioară a personajului se susţine pe pilonii raţionalităţii şi ai vastei culturii universitare, peste care se aşterne privirea afectuoasă în tuşă fină, în scopul unui rezultat final de armonizare ``obiectiv-subiectiv.``

Când nu se infuzează de cenuşiul şi de trauma oraşului-iar eu opinez că oraşele frumoase se descoperă pe ploaie, iar femeile frumoase atunci când dorm-Albert Corde retrăieşte viaţa sa americană. Intelectuală, mediatică, ameninţată de oprobriu după ce decanul s-a implicat din simţ al dreptăţii în elucidarea unei omucideri cu resorturi rasiale, victima fiind un student. A ajuns la Bucureşti, iată, şi pentru a-şi contempla viaţa de la Chicago. Intelectual rasat, liber în cuget, umanist, a luat poziţie în presă în favoarea celor oprimaţi, a victimelor societăţii capitaliste, punând pe tapet şi chestiunea rasismului. În două articole zugrăveşte oraşul Chicago în culorile violenţei şi ale injustiţiei, ale ghetourilor şi ale inegalităţii sociale. Se prezintă sieşi în retrospectiva personală ca un celebru profesor, cu reputaţia nesigură, un idealist care vrea să scoată lumea la iveală de sub molozul falselor expuneri. Îi mărturiseşte lui Spangler tristeţea sa că oamenii sunt îndopaţi cu concepte şi că s-au atrofiat sentimental. ``Ce văd eu la oameni e mai curând dorinţa de a se eschiva. Dar ce a sădit natura în noi lucrează direct asupra substanţei sufletului- e vorba de spiritul senin care ne e inoculat în mod natural, şi care influenţează fiecare suflet în parte.``( p. 331). Autodefiniţia unui idealist în stare pură.

Între două oglinzi, Bucureşti şi Chicago, personajul se vede şi din ceafă şi din profil. Cubist, recompus. Dar recompunerea va duce şi la restructurare? Da, căci Albert Corde revine în America, dar nu şi la statutul de decan. Din onoare, demisionează în urma unui articol denigrator, în care tocmai Dewey Spangler, prieten al său de patru decenii, afirmă că Albert Corde nu este în măsură să facă aprecieri asupra inechităţii pe care se înalţă ``cetatea`` Chicago-ul, câtă vreme el provine dintr-o familie bogată, privilegiată, ruptă de realităţile periferiei sociale. Neimaginându-şi ca o campanie de presă împotriva sa, fie ea şi subversivă, să afecteze imaginea colegiului şi visele unor studenţi, Decanul demisionează.

Fără a renunţa la adevărurile inimii sale, la principiile selective ale filosofiei, Decanul se prezintă în ultima scenă a romanului într-o ipostază kantiană, contemplativă. Cerul înstelat de deasupra sa şi legea morală din suflet îl fac să fie împăcat cu existenţa-i, revelaţia având loc în observatorul astronomic din Mount Palomar. Cu o iubită soţie româncă cercetând stele şi cu o onoare academică nepătată, asumându-şi repetiţia morţii pe care i-o prilejuise Bucureştiul şi hedonismul intelectual pe care i-l oferă Chicago, Albert Corde mi se pare un personaj de o superbă armonie şi seninătate, practicând distanţarea de lume pentru a se apropia mai mult de Idei. Asumarea morţii şi a vieţii profesionale ireproşabile, profunzimea iubirii sale line, disponibilitatea de a ierta răul făcut de un vechi prieten mă fac toate la un loc să mă gândesc de ce America rămâne încă un mit. Din cauza câtorva utopii angajate, bineînţeles.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Ştii ce e minunat la cartea asta, pe lîngă ce ai expus în recenzia ta ireproşabilă? Că te poate face să te simţi îngrozitor de tînăr, cel puţin, asta mi s-a întîmplat mie. Contemplativul decan m-a împins în mijlocul conflictului: da, e o atitudine nobilă, da, o admir, nemuritor şi rece, însă ceva în mine s-a revoltat faţă de apatia lui, lentoarea şi „ne-intervenţionismul”. De altfel, singura lui intervenţie îl duce cam la acelaşi tip de conflict. Ce voiam să spun e că am fost revoltată citind cartea de idealismul lui idealizat, care se concretizează în vorbe, vorbe, vorbe, în timp ce faptele…dar să nu dau spoilere :) Şi cred că am simţit aşa pentru că ăsta ne e idealismul: vorbe şi vise, idei şi constrîngere, de fapt.

      raspunde

    2. anca giura spune:

      Eu zic că totul vine din iubire,M. se simte iubită, să nu uităm. Corde îşi iubeşte muribunda soacră. Nu e necesară acţiunea. E doar energia inimii. În viaţă, am verificat pe pielea mea că unii oameni emană o energie mai importantă decât înseşi acţiunile lor. Contemplaţie versus acţiune,…ţine de înţelepciune când facem una şi când cealaltă. O femeie în doliu mai apoi nu reclamă neapărat acţiune, cât însoţire, înţelegere, alăturare, ascultare. Şi în fine, universul comunist, ermetic şi absurd, nu suporta intervenţi, acţiuni. Doar ieşiri din el, C. o ştie.

      raspunde

    3. anca giura spune:

      Mihaela, da, eşti foarte tânără. Ai dreptate cu tot ce gândeşti, scrii. Vei vedea, nu peste mult timp, că vei întâlni şi câţiva oameni, puţini, de un idealism aplicat. Sunt superbi. Eu cunosc câţiva şi i-am descoperit numai şi numai pentru că mi-am dorit să-i întâlnesc. Şi ştii ce vei mai face? Vei mai citi o dată cartea la 30+ şi te vei însenina pentru tot ce nu intuieşti în momentul de faţă. M-am felicitat mereu că n-am citit anumite cărţi prea devreme. Eu personal n-aş fi scris ce am scris în recenzie când am ieşit din UBB Cluj şi când minunatele mele profesoare Ioana Both şi Sanda Cordoş mi-au zis cam aşa, conspirativ:
      – Şi acum te aşteaptă viaţa !
      – Cum va fi? Avertizaţi-mă!
      – Vei vedea, nu te gândi…Vei înţelege!

      Ştii tu, marile chiromante nu spun adevărul până la capăt.

      Marile cărţi sunt mereu altele citite de acelaşi om, la vârste diferite. Sunt sigură că altfel va suna recenzia mea posibilă la ea peste un deceniu.:)

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Angelus

    Copyright ©2011 Bookblog.ro