bookblog.ro

Intimitatea tandreţii

Scris de • 8 March 2013 • in categoria

Titlu: Valsul florilor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Traducere:
Numar pagini: 227
ISBN: 978-973-689-553-1
Cumpara cartea

„Dar poate pentru că visul meu de adolescenţă a crescut cât se putea de mult şi a hrănit mugurii din mine, nu mă mai doare sufletul când îmi amintesc de Ea. Acum sunt liniştită.”

În numele acestei serenităţi japoneze, Yasunari Kawabata reuşeşte să răspândească prin această culegere de povestiri o atmosferă plăcută, intimă, plină de mângâierea cuvântului. Clipele de tristeţe sunt acelea care, odată evocate, lasă în urmă un sentiment ciudat, de vinovăţie şi de stânjeneală. E ca şi cum o fată frumoasă s-ar uita în oglindă cu atât de multă curiozitate, cu atât de multă plăcere încât la un moment dat, începe să-şi regrete narcisismul. Timpul se contemplă şi pe pânza lui, se desfăşoară destinele unor personaje melancolice, dar pline de savoare. Figuri răbdătoare şi profunde, toţi actorii puşi de Kawabata să interpreteze micile drame ale umanităţii au un talent aparte de a se opri la timp. Literatura europeană pare să manifeste un interes aprins pentru obsesii şi pasiuni dezlănţuite, furibunde. Mă gândesc la „Lolita” lui Nabokov, mă gândesc la „24 de ore din viaţa unei femei” a lui Stefan Zweig, mă gândesc la cărţile care mustesc de iubire incestuoasă à la Ian McEwan, dar nuvele lui Kawabata sunt ca o ploaie primăvăratică într-o grădină cu cireşti. Numai petale, numai desmierdări şi în tot acest cadru himeric, îmbrăţişat în lumină şi iubire, privesc mereu din umbră doi ochi trişti, ochii autorului care scrutează cu discreţie viaţa, cu renunţările şi iluziile ei.

Parfumul dulce al Japoniei

Cele nouă povestiri incluse în acest volum sunt adieri uşoare de vânt, începuturi de tristeţe şi surâsuri vagi. Personajele sunt vag schiţate şi totuşi, din câteva tuşe grăbite, înţelegem mai mult decât am reuşi citind un roman voluminos. Aşa cum obişnuieşte şi A. Nothomb, Yasunari Kawabata concentrează expresia artistică la minimum de limbaj, obţinând un cântec, o susurare de nume şi gesturi, înlănţuite într-o tensiune dramatică. Ce îl diferenţiază de A. Nothomb este liniştea nostalgică a cadrului, profunzimea nuanţelor şi sensibilitatea hiperbolizantă faţă de frumuseţea omului. Pe rând, fiecare povestire scurtă este un instantaneu în sufletul nipon, scuturat de îndoieli, purificat de durere, mereu gata să iubească din nou.

Ce ascunde fiecare titlu?

„Valsul florilor” este o frescă socială desprinsă parcă din tablourile lui Degas. Balerine rotindu-se ameţitor, antrenori faliţi şi conflicte în culise. Nuvela aceasta, care dă titlul antologiei, este de altfel cea mai lungă din colecţie şi înfăţişează un trio nu atât amoros, cât... dilematic. Hoshie, Suzuko şi Nanjo sunt chipuri ale dansului însuşi, surprins în suferinţa pasiunii. Hoshie se teme de puterea devoratoare a uitării de sine, Suzuko învaţă că prin dans se ridică deasupra lumii şi Nanjo se imaginează un faun înviat prin efectul cathartic al mişcării artistice. Finalul lasă un gust amar şi în acelaşi timp, vorbeşte grăitor despre senzaţia de plutire pe care o lasă spectatorului un număr de dans reuşit, dar totodată misterios. Emoţiile nu se clarifică, ci rămân undeva dincolo de mişcări, în expresia împietrită a dansatorului.

„Picuri de ploaie” surprinde prin francheţea ei care pare că spune şi nu spune ceva prea desluşit. Dilema personajelor este una aparent fără noimă: cântecul ploii diferă de cântecul picăturilor de ploaie? Ce zace în adâncurile unei conversaţii insolite, vă invit să aflaţi singuri, citind această bijuterie narativă, de nepurtat în public, dar de contemplat în singurătate.

„Ce nu făcea soţul” reprezintă o privire de ansamblu asupra iubirii. Cel care oferă şi cel care primeşte sunt două feţe ale dragostei şi lipsa de armonie dintre aşteptările lor este tulburătoare. O femeie aflată la vârsta critică de 40-50 de ani are un amant-student. Fiorul frivolităţii, pe care numai o femeie în genere virtuoasă îl poate savura, îi mai alină din tristeţea unei vieţi pe care nu o înţelege pe de-a-ntregul. Studentul însă descoperă de abia acum plăcerea de a fi apreciat pentru masculinitate şi putere, pentru tandreţe şi ştiinţa de a oferi mângâiere. Analiza se adânceşte odată cu introducerea laitmotivului urechii, moment similar cu o tăietură de cuţit, o străpungere freudiană a inimii bărbatului.

„Un rând de copaci” ne înşeală aşteptările. Poate că intuiam un peisaj frumos, neîncărcat de durerea omenească, dar ochiul privitorilor atribuie şirului de copaci desfrunziţi un efect lăuntric tulburător. Părinţii îşi simt bătrâneţea cu fiecare frunză căzută, fiica îşi simte încrederea în natura umană spulberată de un jaf neaşteptat şi doar fratele mai mare, plecat la Kyoto, declară că nu ştie nimic despre căderea frunzelor de ginkgo, el fiind singurul care rămâne în rândul spectacorilor, tăcut şi neimplicat în furtuna îndoielii.

„Yumiura” este una dintre cele mai frumoase piese din antologie, un sunet de vioară, un geamăt, un plâns, un oftat, o şoaptă. Are inconsistenţa unei lacrimi şi totuşi, greutatea unei strângeri de inimă. Un scriitor celebru se trezeşte la uşă cu o fostă iubită, răpusă emoţional de amintirea lui, dar el nu îşi aminteşte nimic şi doar se presupune că a cerut-o cândva în căsătorie… ce îl supără cel mai mult pe bărbat nu este insistenţa blândă a femeii, ci incapacitatea lui de a reţine frumuseţile îngropate ale trecutului, frumuseţi care nu au încetat să trăiască în conştiinţa altora.

După aşa un regal narativ cum se dovedeşte a fi „Yumiura”, povestirea scurtă „Tăcerea” este o alăturare literară inteligentă. La fel de sensibilă, la fel de deznădăjduită în tonul său, creaţia aceasta reprezintă mai mult decât o parabolă. Un scriitor ajuns la bătrâneţe e atât de bolnav încât nu mai poate articula nici măcar un cuvânt, mâna dreaptă îi e paralizată şi e condamnat la tăcere. Un discipol tânăr, care şi-a câştigat între timp independenţa artistică, îl vizitează cu un soi de stângăcie, proprie tinerilor, şi în casa bătrânului descoperă misterul morbid al declinului. Fantoma din taxi este poate o exagerare, dar una extrem de grăitoare…

„O crizantemă în piatră” cotinuă tema morţii şi a tragediei umane. O femeie îşi aşteaptă iubitul lângă o stâncă uriaşă, nedându-şi seama că prin absenţa lui prelungită bărbatul îi spune de la distanţă că s-au despărţit. Ea aşteaptă, aşteaptă până când o crizantemă îi ia locul, până când un japonez rătăcit pe străzile unui orăşel vechi contemplă cu oarecare frivolitate despre moarte şi artă…

„Prima zăpadă pe Fuji” se înrudeşte tematic cu „Ce nu făcea soţul”. E vorba tot de un cuplu deznădăjduit, un el şi o ea, căsătoriţi amândoi, care se aventurează într-o escapadă scurtă, într-un han cu baie termală. Ea vrea doar să-şi aline rănile sufleteşti, el încă mai simte văpaia dragostei şi totuşi, simte că tăinuirea iubirii e cel mai frumos cadou pe care I l-ar putea face ei, aceea vlăguită de viaţă.

Într-o notă solară, volumul se încheie cu „Norii de dimineaţă”, cronica unei iubiri copilăroase, dar pasionale a unei şcolăriţe pentru profesoara ei de japoneză. O iubire destăinuită pe jumătate prin opt scrisori compuse pe nerăsuflate marchează adolescenţa unei fetişcane naive, care crede în frumuseţea feminină, care se lasă vrăjită de promisiunile propriului corp, reflectat atât de bine în domnişoara cu câţiva ani mai mare care îi e profesoară. După patru ani de consum sufletesc, dragostea se încheie într-o privire învăluitoare şi trenul pleacă, pleacă, lăsând în urmă… ceva frumos, ceva trist, ceva pentru care vă invit pe voi să găsiţi un nume potrivit.

  • Plusuri

    Tuşe fine, descrieri delicate, personaje pline de graţia niponă a răbdării şi a nobleţii sufleteşti;

  • Minusuri

    Dacă excesul de frumuseţe a fost vreodată un minus...

  • Recomandari

    Pentru iubitorii de literatură japoneză, pentru cei care vor să ştie de ce a luat acest autor premiul Nobel în 1968, pentru cei care se simt în stare să se confrunte cu propriul suflet din când în când.

Categorie: | Autor: | Editura:

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Simona R spune:

    Yasunari Kawabata e unul din scriitorii mei de suflet… Ploile lui, ceea ce poti vedea in oglinda apelor lui te pot fermeca in asa masura, incat sa ajungi la un moment dat sa cauti acel “ceva” in toate celelalte carti citite dupa. Multumesc pentru modul in care ne-ati oferit aceasta recenzie a povestitilor lui, pentru atentia acordata amanuntelor.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro