bookblog.ro

Jurnal suedez IV (1997-2002)

Scris de • 25 March 2010 • in categoria

0Jurnal suedez recenzie
Autor:Gabriela Melinescu
Rating: Henderson, regele ploii rating carti
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2008
288 pagini
ISBN: 978-973-46-1101-0



Jurnalul suedez IV al Gabrielei Melinescu m-a făcut să mă ataşez profund şi tardiv de acest gen literar hibrid care este reprezentat prin scriitura diaristică. În calitate de oportunitate de a privi pe gaura cheii în viaţa unor scriitori sau artişti, jurnalul a fost mereu foarte vandabil. M-am întrebat în ultima vreme dacă el, jurnalul, nu va fi puternic concurat de blog, văzând între cele două un raport de filiaţie. Blogul serveşte aceloraşi scopuri tipice literaturii autoreflexive şi diaristice: a scrie la modul terapeutic pentru a-ţi comunica sinele, a lăsa un semn de ordine în urma ta, a da sens ritualic unei existenţe supuse efemerului şi de aici tendinţa de a consemna şi de a analiza efectele trecerii timpului peste noi. Dar când vine vorba de blog peste tradiţie se grefează ceva nou, impudic şi zornăitor, anume tendinţa de exhibare. Aceasta nu i-o pot ierta literar vorbind niciunui blog: dacă jurnalul era şi este o exhibare către sine însuşi, blogul poate fi o exhibare extrem de publică. Proliferarea blogurilor de tip jurnal le imprimă acestora din urmă efectul de produs în serie, redundant. La polul opus, intimitatea lecturii şi a mărturisirii fac din jurnal un spaţiu literar al secretelor agreabile, iar în viitor îi prevăd o viaţă lungă câtă vreme blogul nu poate suplini dorinţa de desecretizare pe care o resimţim faţă de existenţele artiştilor, el satisfăcând doar pornirile de voyeurism, iar nu pe acelea de profunzime. Destinat iniţial unui singur autor-cititor ca o scriere narcisiacă şi secretă, hârtia deservind golirii unui preaplin al inimii, jurnalul de scriitor a ajuns apoi să fie publicat, scris cu adresă, tocmai de aceea uşor autocenzurat. Cu toate acestea, lectura unui jurnal îşi păstrează valenţele de uşă secretă, dincolo de care pătrundem într-o lume interioară invitaţi cu onoruri deosebite de către confesor. Festinul mărturisirii în cadrul jurnalului pare a se da exclusiv în cinstea mea ca unic invitat, în fapt cititor, timp în care un blog de scriitor îmi dă senzaţia de serbare câmpenească, populară.

Dacă stau bine să mă gândesc nici nu cred că am citit Jurnalul suedez ca pe un jurnal, ci mai degrabă ca pe o carte despre sine. O carte cu prieteni, cu contemplaţii, cu inteligente consideraţii despre moarte, cu misive de dragoste din ani `75, cu feerice cocktailuri suedeze populate de mari artişti, cu fragmente onirice şi cu înmormântări colorate. N-am citit jurnalul acesta ca pe un jurnal pentru că nu căutam să văd ce serveşte la micul dejun Gabriela Melinescu şi nici care erau cuvintele de dragoste ale iubiţilor săi celebri. Am căutat în această scriere personal-literară un ritm interior, un stil şi o viziune. Le-am găsit cu prisosinţă pe toate trei. Şi am mai descoperit ceva la care nu mă aşteptam-dorinţa de a cunoaşte spaţiul suedez cultural şi geografic. Trebuie să fie fascinantă această ţară unde femeile se fac preoţi sau ţin conferinţe alăptându-şi pruncul.

Jurnalul IV al Gabrielei Melinescu este minunat şi pentru că autoarea-confesoare se dă mult înapoi pentru a face loc prietenilor. Mi se pare că vrea să ne transmită că şi prietenii ne fac să fim ceea ce suntem. Prietenii săi mor adesea, de-a lungul celor cinci ani de însemnări, dar Gabriela Melinescu îi readuce în prezent prin amintiri cu fineţuri de stampă. Preocupările plastice ale autoarei se văd foarte explicit în portretele din cuvinte pe care le face prietenilor. Birgitta Trotzig este un exemplu superb de portretizare. Cât de invidioasă m-a făcut Gabriela M. pentru anturajul său de prieteni în care totul respiră atâta serenitate cum parcă în spaţiul românesc nu s-ar putea găsi.

Ritmul intrinsec al mărturisirii este dat de motive ca moartea, iubirea aproapelui, prietenia artistică sau umană, succesiunea anotimpurilor, iubirea din suflet pentru cei morţi, de starea de inspiraţie artistică, de starea personală a lui acasă. Prietenii suedezi o fac pe G. Melinescu să se simtă foarte acasă şi după ce Rene nu mai este o prezenţă concretă. Când revine dintr-o călătorie făcută la Bucureşti, scriitoarea se simte complet chez soi la Stockholm. Răzleţ ea declară că pasager s-a simţit imigrantă, dar precumpănitor rămâne profundul său ataşament pentru ţara ``lui Rene``.

Se consideră, şi pe drept cuvânt, că jurnalele de artişti publicate în viaţă se elaborează în deplină cunoaştere a destinatarului, de aici născându-se o autocenzură jurnalieră. Aşa pare că se întâmplă şi în cazul Gabrielei Scris deMelinescu, dar eu apreciez aceasta ca fiind o renunţare artistică la balastul întâmplărilor nesemnificative. Ca element de personalizare, Jurnalul suedez este presărat cu desenele symbolic-naí¯ve ale autoarei. Aceste desene extreme de percutante, căci dau o culoare aparte scriiturii însăşi, sunt adevărate capsule pline de mesaj intim. Există stări personale care creează blocaje şi pudori când e să fie spuse în jurnal. Aceste necomunicabile în faţa cărora cuvintele se fac derizorii iau forma unor desene care devin simboluri ale unicităţii sentimentului în inimitabilul lor. Am remarcat în aceste desene polenizante un erotism simbolic şi o bogăţie de detalii ale maternităţii neîmplinite. Zânele Gabrielei Melinescu pline de mamele m-au făcut să decriptez un mesaj pe care scriitoarea îl afirmă doar o singură dată în scrierea sa, dar o face răspicat:``Îmi lipseşte o fiinţă umană la care să ţin enorm. Un copil, un bărbat sau un motan roşu în dungi.`` (p. 119) Cu câtă eleganţă îşi poartă autoarea văduvia, într-o vreme a falsităţii de cuplu, când singurătatea este văzută ca un eşec. Într-o iarnă, face revelionul singură, punând şampanie într-o cupă şi pentru Rene, iar singurătatea nici nu există cât timp imaginea bărbatului persistă în inimă.

Inima şi memoria par a se confunda la Gabriela Melinescu. Se păstrează doar amintirile încărcate de sentimente pozitive, iar acestea au puterea de a readuce spiritul bun al morţilor dragi, părinţii, bunica, Nichita, Rene, prietenii suedezi care mor pe rând, colegi de generaţie. Relaţia cu D-zeu se face şi prin morţi, ca o dimensiune ancestrală a femeii în grija căreia a fost atâta vreme şi îmbălsămarea ca datorie sacră.

Scris de Anca Giura

Categorie: | Editura:

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. c.sirb spune:

    Dacă ai fi ocolit consideraÈ›iile paseiste, prăfuite, de evident outsider (un pic frustrat) despre rolul È™i folosul blogului, aÈ™ fi putut citi textul tău (care merită lectură atentă, nepărtinitoare) în condiÈ›ii mult mai bune. Apoi, deÈ™i poÈ›i da dovadă de atenÈ›ie distributivă È™i maximă luciditate, îÈ›i scapă că È™i Jurnalul intim, scris pe caiet are foarte ades soarta publicării, fiind nu rareori scris cu un ochi la public. Cu tot cu indiscreÈ›iile conÈ›inute de dânsul, idiosincrasii, răutăÈ›i, complexe (ale scriitorilor faÈ›ă de confraÈ›ii lor mai prolifici sau mai histrioni), etc.

    Pe de altă parte, la câte jurnale intime au fost publicate cu voia autorilor, unii scriind o duzină de volume, nu mai stă în picioare nici argumentul tău cu produsul redundant, de serie, aplicat exclusiv scrisului pe blog. E foarte interesant să citim asemenea păreri, înÈ™irate cu o uÈ™urinÈ›ă de picnic, notate de o persoană totuÈ™i bine educată, care mai È™i susÈ›ine public, în alte rânduri, că NU citeÈ™te bloguri (poate doar 2-3). Deci, vehiculezi aici un verdict cum să-i spun eu, solid, bazat pe luni de zile de investigaÈ›ii blogosferice…asupra celor 3 bloguri, desigur cu valoare de eÈ™antion (în care autorii lor, y compris – eu, se ”exhibă” redundant È™i cu neruÈ™inare). Exact aÈ™a gândeam/vorbeam È™i eu înainte să am blog! Doar că eu am puterea să admit că o făceam din pură, rafinată, nestăpânită ciudă È™i din ignoranÈ›ă.

    Să mai scrii astfel despre blog – punând la grămadă pe zoso cu mirceabadea È™i cu whitenoise (zic la întâmplare, să mă ierte cei enumeraÈ›i) – când îÈ›i poate enumera oricine, pe negândite, măcar 10 din cele excepÈ›ional scrise (fără a mă gândi aici È™i la masa_pustie!) e din start un demers foarte greu de scos din sfera insatisfacÈ›iei personale, a conflictului autosuficient, bine întreÈ›inut (cred că taman de noi, cei mai ”copÈ›i”, dar È™i mai constipaÈ›i) dintre generaÈ›ii, cu accent È™i câÈ™tig de cauză, fireÈ™te, pe generaÈ›ia noastră ”strălucită”, care, nu-i aÈ™a, e incomparabil mai mustindă de rezultate notabile decât detestabilele generaÈ›ii care vin… CliÈ™eic, stereotipic, poporanist È™i păÈ™unist. Și N. Iorga ar fi scris la fel, doar că la începutul sec XX…

    Despre recenzia, de altfel splendidă, altădată.

    raspunde

  2. anca giura spune:

    Nu e necesar să îţi consumi timpul cu textele mele “altă dată“. E suficient că mi-ai declarat splendoarea aici şi acum şi îţi mulţumesc sincer.

    Foarte subiectiv că te-ai autoinclus printre blogurile pe care le-am invocat în masă. Bloguri pe care am intrat o dată, mi-a fost suficient şi am ieşit definitiv. E foarte adevărat că micul procent de bloguri valoroase trebuie să fie salvat de insinuările mele acide şi exact asta se va întâmpla. Din păcate pentru tine, nu tu m-ai influenţat, ci Mihai Vakulovski. În fapt, singură eram pe punctul de a mă profesionaliza, nemaiproferând atacuri la O ANUMITÄ‚ PSEUDOliteratură bloghistă. M. V. mi-a spus-o cu o fineţe desăvârşită, publicându-mi totuşi un eseu pe tema lui homo ludens în chiar revista sa virtuală. Acest gest de libertate intelectuală, a fost picătura decisivă care m-a determinat nu neapărat să mă domesticesc, ci măcar să NU MAI GENERALIZEZ. Şi nu voi mai generaliza.

    Aş fi apreciat să nu mă vezi înt-o poziţie de outsider-iţă. A avea liber arbitru înseamnă totuşi altceva. Nu e vorba de niciun “vulpea zice că strugurii sunt acri“, ci doar de un mod al meu de-a fi. Nu e exclus ca într-o zi să am un anume tip de blog. Surprinzător sau doar capricios?

    În sprijinul celor de mai sus, afirm că există un blog pe care îl vizitez constant şi el poate reprezenta excepţia care ilustrează că sunt departe de orice tip de păşunism, sau poate, mai mult, mă poate recomanda ca aptă de rafinare a strategiei de abordare a zonei textuale în discuţie. Voi dovedi că sunt capabilă de deschidere intelectuală, pentru că în fapt, am fost mereu, dar într-un mod particular, avangardistă.

    Revenind la minunatul jurnal în discuţie, ţi-l recomand călduros. Îl recomand oricăruia dintre noi, mie însămi inclusiv a doua oară, în momentele când ne putem simţi singuri sau chiar suntem. Singurătatea nu ne este o pacoste, ar opina Gabriela M., ci o necesară experienţă spirituală. Înălţătoare.

    raspunde

  3. Anca, mă bucur că vrei să începi să admiţi că şi scrisul pe blog este parte a acelei “libertăţi intelectuale” evocată de tine mai sus. Am mai spus în altă parte că orice gest de a publica, inclusiv al tău, pe site-ul lui MV, este un gest încadrabil la zisul exhibiţionism. A scrie pur şi simplu înseamnă deha a exhiba. Trebuie să încerci să înţelegi că, poate, sunt destui oameni care iau foarte în serios munca pe blogurile proprii, nu toată lumea îşi arată părţile dorsale pe internet.

    Recenzia ta depăşeşte calitatea uneia obişnuite. E covârşitor de atent construită (dacă nu ar fi foarte lungul paragraf intro-polemic). :) Mie, unuia, mi-a provocat şi plăcere a o citi şi stânjeneală. Impui standarde noi. Ceea ce nu strică nicicând.

    raspunde

  4. anca giura spune:

    Mulţumesc, encore une fois. Standarde ridicate să rămână. Eu mi le voi depăşi pe ale mele, orice ar fi. Ador nuanţele şi autoprovocările.

    Nu trebuia să te incluzi iniţial între cele vizate. Blogul tău nu este unul “jurnalier, simpluţ, simplist“. Este unul individualizat, diferit, plin de forţă intelectuală şi de atitudini interesante.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro