bookblog.ro

La marginea vieţii

Scris de • 9 January 2019 • in categoria

Titlu: Fâşii de ruşine
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 240
ISBN: 978-973-46-7329-2
Cumpara cartea

După cum v-am obişnuit în ultima jumătate de an, am tot optat pentru literatură română contemporană şi această alegere încă nu m-a decepţionat. Se pare că tot un roman bun a încheiat și bilanțul literar al anului 2018, cu o impresie dificilă, dar puternică. Este vorba de romanul de debut Fâşii de ruşine al scriitorului Cristian Fulaş. Scris într-o notă aparte, volumul dezvăluie subiectul sensibil al decadenţei alcoolismului, al sevrajului uman şi al imaginii omului marginalizat. Eroul central, scriitor neînţeles şi abrutizat, ajunge să îşi istorisească trăirile personale şi să îşi înţeleagă existenţa aproape inutilă, prin aburii alcoolului.

Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea, pe care nu le pot controla. Stările pe care le încearcă personajul nostru sunt demne de toată mila, iar maniera în care Cristian Fulaş le dezvăluie face ca întreaga naraţiunea să devină înalt moralizatoare. Volumul este o demonstraţie a unei lupte din care nu rezultă învingători sau învişi, căci apatia personajului central, detaşarea sa de familie şi resemnarea cu care îşi aşteaptă finalul (cu mici excepţii de rigoare, manifestate prin răbufniri bruşte) ne duc cu gândul la o soartă deja blamată.

Personajele lui Cristian Fulaş sunt croite pe măsura poveştii pe care o construieşte. Desprinşi din marginea societăţii unde îşi tot fac veacul, aceştia aduc cu sine o notă de originalitate. Intelectuali decăzuţi, muncitori ostracizaţi de familii sau, aşa cum e cazul eroului nostru central, scriitori care se autodistrug maşinal, toţi la un loc completează tabloul decadent al scriiturii din Fâşii de ruşine. Chiar şi titlul, dacă mă întrebaţi, este unul pe măsura naraţiunii. Să fie poate o paralelă cu Banda lui Möbius, din care nu există ieşire şi totul este circulatoriu? Nu am un răspuns, dar cert este că această cursă de şoareci în care cad victimele alcoolismului este descrisă minuţios şi profund de autorul nostru. Mă opresc, schimb câteva vorbe cu Profesorul. E un personaj. Are plete albe, se poartă la costum, ştie câte-n lună şi-n stele despre cărţi.  Observăm prototipul alcoolicului care cade în patima băuturii din cauza neînţelegerii propriei meniri sau a rolului pe care îl are în societate.

Personajul cel mai cunoscut e Paulian, un fost arhitect care cerşeşte băutură cât e ziua de lungă. E amuzant şi ştie poveşti frumoase cu Bucureştiul, deci toată lumea îl cinsteşte. Aceste descrieri atente îl dezvăluie pe autor în calitatea sa de observator atent al firilor umane, care ştie cum să pună accentele şi să scoată în avant-scenă acele destine care ar demonstra căderea bruscă şi remediabilă a omului. În anumite zile îl poţi întâlni pe Moni, un bătrân murdar şi gras care se pretinde avocat şi bea continuu. Aceste portrete creionate completează firesc subiectul descris, dându-ne o perspectivă a unei teme pe care mulţi scriitori o evită şi pe care noi, cititorii, o privim cu o doză sănătoasă de scepticism. Mortu ne întâmpină beat, ca de obicei. E un personaj hilar: înalt, famelic, cu ochii adânciţi în orbite şi cu o dantură perfectă. Poartă vreo zece lanţuri de argint şi multe inele, e unul dintre cei mai bătrâni golani în viaţă.

Şi cadrul în care îşi plasează personajele Cristian Fulaş este firesc, natural, atât de real încât m-a dus cu gândul la cârciumile din Chişinău, în care zumzăie roiuri de persoane dependente cât e vara de lungă:

Terasa începe să se anime. E un loc cunoscut de toţi beţivii din oraş, singura cârciumă accesibilă din centru. Îi aparţine unui şmecher şi are un nume aproape mitic în mintea unora, Argentin. Băutura e ieftină şi proastă, fauna e pe măsură.[...] Toţi cei care vin aici au surse de bani, niciodată bani cinstiţi. Şi toţi, cu mici excepţii, sunt beţi de dimineaţă până seara. Ciudat, scandaluri, nu prea sunt, şi atunci când izbucnesc, sunt stinse imediat de băieţii din jur.

Revenind la personajul nostru central, acesta este cumva un om de nimic şi al nimicului. Marea sa şi, de fapt, unica frământare acută este acel nimic din care vine şi acel nimic spre care se îndreaptă. Fără un trecut special şi cu un viitor incert (Nu aştept mare lucru de la viitor. Nici viitorul nu pare să aştepte mare lucru de la mine.), acesta încearcă repetitiv să se distrugă, alegând mereu paharul ca un eşafod pe care urcă benevol. Deocamdată stau cu o bere în mână şi ascult noaptea. Noaptea e cea mai bună prietenă a mea, dintotdeauna. E singurul moment când mă simt în siguranţă. Ziua e periculoasă. Ziua ascunde lucruri neprevăzute, noaptea e întotdeauna sigură şi bună şi singuratică.

Peregrinările acestui om decăzut dezvăluie un substrat acut de temeri, pe care cu siguranţă îl încercăm măcar o dată în viaţă. Refularea propriilor dorinţe, înăbuşirea viselor şi de ce nu, ruptura dintre propriile obiective şi aşteptările pe care ni le clădim, toate acestea ne apropie vertiginos de disperare, de tristeţe, de depresie, rămând un pas mic până la viciu. Romanul Fâşii de ruşine este o portretizare reuşită a viciului, îmbrăcat în figura umană. Cristian Fulaş nu doar ne oferă o fabulă modernă, ci încearcă să ne arate faţa adevărată a acestei boli, prin suişurile şi coborâşurile eroului central. Până la urmă, morala e că oricine poate să o ia de la capăt, chiar şi cel mai resemnat om.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro