bookblog.ro

Lindenfeld

Scris de • 12 February 2007 • in categoria

Titlu: Lindenfeld
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2005
Numar pagini: 256
ISBN: 973-681-978-7

Prima scriere în proză a lui Ioan T. Morar, romanul Lindenfeld, a fost primită fără rezerve atît de public, cît şi de critică. Nici nu e de mirare, atît timp cît pretextul narativ atrage speculaţii şi presupuneri, evitînd sofisticatul, apropiindu-se de romanul non-ficţional. În această apropiere constă ingeniozitatea lui Ioan T. Morar: descrie "reînvierea" Lindenfeldului, o punere în scenă, o ficţiune, într-un stil aproape de cel jurnalistic.

Lindenfeldul cel real şi cel din cartea lui Ioan T. Morar există şi nu există, fiind incomplete în oricare din ipostaze. În primul caz, satul colonizat în 1828 cu "pemi", cum au fost numiţi germanii aduşi aici, a fost părăsit în timpul comunismului, cînd statutul special a devenit o vină. Unii au fost deportaţi, alţii s-au întors în Germania. Comunitatea armonioasă, perfectă, suficientă a dispărut ca şi cum nu ar fi fost, deşi amintirea satului-fantomă stîrneşte păreri de rău, idei de reconstrucţie, senzaţia de neputinţă în faţa mersului lucrurilor. Cosmin Bumbuţ a fotografiat Lindenfeldul şi pe ultimul locuitor al acestuia, moş Vichente; Voicu Bojan povesteşte alte două călătorii către "cîmpia cu tei". În cazul al doilea, cel romanesc, Lindenfeldul părăsit reînvie miraculos, artificial, la indicaţiile unui biograf, Otto von Romanoff, şi a unui "om bun la toate", Petrică Florescu. Cu alte cuvinte, romanul este o rescriere a realităţii, corectată, justă pînă la un punct, verosimilă.

Repopularea Lindenfeldului cu actorii Teatrului german este de fapt o înscenare: bătrînul miliardar Klaus Bernath doreşte să revină în satul tinereţii sale, fără a-şi închipui că acel sat nu mai există decît cu numele. Astfel că biograful lui, din afecţiune, dar şi din ambiţia unui final măreţ pentru scrierea sa, orchestrează repopularea satului. Atît actorii, cît şi studenţii aflaţi acolo în "tabăra de creaţie" îşi întră în roluri după o vreme, trec de la indicaţiile de pe plăcuţe la rutina sătească, graniţa dintre real şi fictiv dizolvîndu-se. Acest nou Lindenfeld devine la fel de real ca originalul, fiindcă este tot o lume închisă, cu reguli stricte - de exemplu, poveştile emoţionante pentru bătrînul Bernath, o lume care îşi ajunge sieşi, fără nevoia de a se face cunoscută celorlalţi. Fireşte, motivul este unul obiectiv: în localităţile din preajmă se ştie că în Lindenfeld nu mai locuieşte nimeni, iar o viaţă nouă, o istorie care continuă nu ar corespunde realităţii. Rămîne să te întrebi, însă: care dintre realităţi?

Fiindcă realitatea lui Bernath nu este aceeaşi cu cea a lui Petrică Florescu, de exemplu. Bătrînul nu vede satul, ci îl simte, îşi aminteşte de Gudrun, tînăra iubită, îşi aminteşte mirosuri şi sunete. Petrică Florescu, cel care reface efectiv satul, cu ajutorul relaţiilor, cunoştinţelor şi favorurilor, vede în el un cîştig financiar şi de autoritate. Dacă priveşti la un alt nivel, în Lindenfeld ajung împreună două tipuri de spiritualitate: cea "vestică", reflexivă, interiorizată, nostalgică şi cea "estică", satisfăcută de imediat, aproximativă, inventivă. Însă îşi comunică ele ceva una alteia? Puţin probabil. Klaus Bernath pare a fi încîntat de jocul actorilor-săteni, chiar cînd acesta devine de necrezut, însă fericirea lui vine din interior: el trăieşte în Lindenfeldul copilăriei, a celei pe care a fost nevoit să o ascundă sau să o reinventeze. Tot ce vede acest unic spectator este filtrat de amintire, reacţiile sale vor să prelungească acest paradis artificial. Decizia lui de a rămîne în sat aduce însă panica şi revoltă printre artişti, contractele nu le permit prelungirea "farsei" pline de bune intenţii.

În comparaţie cu tonul povestirii, înţelept, curat, firesc, dialogurile dintre studenţii de la arte plastice ajunşi în Lindenfeld nu conving, iar relaţiile dintre ei îi fac aproape nişte caricaturi. Deşi nu ocupă un loc important ca semnificaţie, povestea lor riscă să plictisească sau să irite, neavînd nici exoticul, nici tragismul celor ale lui Klaus Bernath, Herr Otto sau Petrică Florescu. Într-o formă sau alta, aceştia trei sunt predaţi ficţiunii: au trăit din ea, au obţinut avantaje de pe urmă ei. Lindenfeld este cîmpia lor cu tei, chiar dacă pe ea se cultivă pruni.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. gabriela spune:

      minunata recenzia! sunt foarte bucuroasa ca am avut ocazia sa fiti si profesoara mea de literatura!

      raspunde

    2. Mihaela spune:

      Aprecierea e flatantă, mulţumesc. Doar că nu-s profesoară, trebuie să fie o coincidenţă de nume.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro