bookblog.ro

Lolita

Scris de • 11 April 2010 • in categoria

Titlu: Lolita
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2003
Traducere:
Numar pagini: 378
ISBN: 973-681-188-3

(ediţia în limba engleză)

Romanul care-şi cerşea ecranizarea

Am convingerea că, pentru un surplus de suferinţă de extras din această insuportabilă, bolnavă şi, mai ales, credibilă poveste de amor, Lolita lui Vladimir Nabokov - 55 de ani de la ediţia princeps - trebuia turnată în imagini, filmul era obligatoriu! Trebuia găsit un chip al voluptăţii fără etate. O înfăţişare care să siluiască, să compromită, odată pentru vecie, principiul ipocrit al imaculării, al inocenţei vreunei vârste. O imago a violului consimţit - prima carte de identitate pe care multe fete o obţin, o tăinuiesc şi o folosesc pentru a pătrunde brutal în lume, mult prea nerăbdătoare, prea pripite ca să aştepte tipărirea C.I. oficiale, de la "evidenţa populaţiei". Cât despre bărbaţi, la o anumită etate, nu foarte precisă, mai toţi se pricopsesc cu lolitele pe care le râvnesc şi - de ce nu? - le merită.

Nu ascund nimănui că e o greşeală (oarecum scuzabilă) a cititorului novice, repetată cu încăpăţânare de decenii, apropierea de inegalabilul roman al lui Nabokov ca de o lucrare cu tematică eminamente erotică, în genul lui Sade. Nu mi-e ruşine, însă, nici cu distinşii cărturari, exegeţi ocazionali ai operei nabokoviene ("mitologi literari" sau "frunzăritori", cum îi numeşte sarcastic autorul însuşi, în postfaţă), care, odată cu anii, au emis pe întrecute cele mai consternante şi mai descurajante "interpretări" posibile - spre hazul (dar) şi tristeţea rusului americanizat. Or, în înţelesul meu (supus şi el erorii), Lolita ar putea fi citită cel mult ca o culme a senzualităţii artistic pusă în cuvinte, dacă nu ar ilustra, în fapt, potenţialul destin de groază al masculului generic de 35+. Nabokov evită la mare distanţă picanteriile ieftine de alcov (le evită şi pe cele "scumpe", poate exagerat de grijuliu). Scopul său e altul.

În Lolita, subiectul extrem de generos, indubitabil pricinuitor de scandal, ce ar fi putut singur să aducă celebritatea chiar şi unui scrib de mâna a doua, cu oarece talent, este onorabil "concurat" (ori dublat, susţinut, dacă preferaţi) de o artă narativă de prima clasă. Nu stă, însă, în intenţia mea să demonstrez (sau să demontez), aici, o dată în plus, că inventatele "memorii ale lui Humbert Humbert", publicate sub titlul Lolita, sunt, de peste jumătate de secol, o capodoperă de nedetronat. Neîndoios, un adevărat cinema-scris, cartea de faţă! Încă de la primele fraze, ea îşi depune voluntar (cu consimţământul autorului) armele-cuvinte la picioarele cinematografiei.

Oarecum înduioşător zvâcnetul puritan al lui Vladimir Nabokov (sau o fi fost o încercare de alibi pentru furtuna mediatică ce va urma tipăririi manuscrisului?) de a-l înfăţişa pe blajinul macho intelectual, Humbert, ca pe un personaj patentat patologic. Un "obsedat", cum îi spunem noi, profanii. Un "nimfoleptic", conform terminologiei de specialitate. Profesorul nimfoleptic iroseşte pagini întregi de justificări livreşti (apelând la literatură, la mitologie sau la antropologie) pentru neruşinata şi ilegala sa ispită pentru prepuberele "9 - 14". Nu prea cred că era cazul acestei îndepărtări, aparent prudente, a scriitorului în raport cu protagonistul său. Vom vedea de ce...

Iubirea învinsă de cronologie

Un "Humbert" fără speranţă zace, probabil, în orice bărbat îngrozit de vecinătatea "vârstei a doua", îngrozit de ofilirea ireversibilă a cărnii, îngrozit de vigoarea încă dureros de tânără a simţurilor. Și, peste toate, înlănţuit de îngustimea unei morale şi a unor tabu-uri sociale pe care nici o revoluţie sexuală nu va avea puterea să le spulbere! Cred că doar oportunităţile de a acţiona despart un Humbert ficţional, stârnit de frăgezimea unui trup de fată, de masculul-paşnic-obişnuit în carne şi oase! Humbertul nabokovian este numai un deconspirat, un demascat, dintre numeroşii rămaşi anonimi. Iar Lolitele..., ele se nasc, cresc şi dispar şi-n absenţa Humberţilor manifeşti.

L-am înţeles, recent, pe Humbert, tot aşa cum l-aş fi înţeles, empatic, şi la o vârstă mai fragedă. Să pierzi o Lolită la patruzeci de ani echivalează cu a pieri, a fi pulverizat. Nu ai unde să fugi, cum să uiţi, unde să te refugiezi din tine. Îţi rămâne doar să bântui, prin aceleaşi locuri (comune), ca un proscris dând compulsiv târcoale scenei crimei, pentru a-ţi nutri la nesfârşit deznădejdea. "Iar eu m-am gândit că aceste fâşneţe uită totul, în vreme ce noi, bărbaţii îndrăgostiţi, păstrăm cu sfinţenie fiecare fărâmă din nimfetismul lor." Îţi rămâne numai posibilitatea asta, de a te întoarce mereu. De a reveni, de a te învârti în cerc. Dintru bun început, indiferent de istoria vieţii tale de până atunci, porneşti într-o asemenea vâscoasă relaţie cu cvasi-certitudinea finalului dezastruos, a rătăcirii iminente, a abandonului ce aşteaptă rânjind la capătul lunilor de pasiune. A infidelităţii prescrise.

Pe profesor îl vom afla (ca pe oricare temerar de acest soi) încolţit de dezesperanta intuiţie, sau premoniţie, că-i va fi sortit curând a-şi surprinde pupila părăsindu-l; încă nu se ştia ceasul când. Însă, acum el e fericit. Acum, în momentul în care deschidem cartea sau proiectăm filmul, el trăieşte în paradisul simţurilor. Renăscuse... Fusese, existenţialmente, reconfirmat. Timpul nu-i mai curge, i s-a oprit în loc. Nu dă semne limpezi, totuşi, c-ar fi reuşit să înţeleagă că o iubeşte, de fapt, pe impura Dolores cu o rană în loc de inimă. O iubeşte cu o deficienţă în loc de suflet. O iubeşte alergând servil în fuga ireparabilă a timpului, iar pentru asta, pentru acest prea vizibil efort, este deîndată pedepsit de nimfetă. Nefericitul profesor nu are de vecuit doar - aşa cum s-ar fi înscris într-o anumită "normalitate" - o descăpăţânată iubire, o patimă târzie, ci îşi înscenează însăşi lupta pentru viaţă, truda sa deznădăjduită şi nu pe deplin conştientă de regenerare personală. Refuzul său de a îmbătrâni şi acuta percepţie a inutilităţii ridicole a acestui refuz.

Precocitatea - voilí  un scandale

Nimic scandalos în afecţiunea cu speranţe de veşnicie a unui cvadragenar pentru o cocotă preadolescentină, de altfel, pe de-a-ntregul împlinită pentru acest lucru - adică, pentru aspectele fizice, carnale, ale amorului. Atâta că, pentru nimfetă durata nu înseamnă nimic. Imediatul şi prestigiul sunt totul. Prin prestigiu înţelegând şi stima de sine, dobândită în braţele rigide (pentru că nu vor să se închidă decât pentru totdeauna!) ale unui bărbat care are de trei ori vârsta ei. Scandaloase rămân, aşadar, din toată povestea, abia îmbătrânirea şi moartea.

După revelarea trădării, Humbert are dificultăţi în a găsi găsi un ţap ispăşitor care să-l sprijine în ineficientele sale tentative de a-şi obloji şi alina sufletul. Nu are asupra cui să-şi reverse spaima de vid, pentru a şi-o drămui în sine în doze suportabile. I-ar fi convenit ca Lolita să fi fost răpită şi molestată de un răufăcător. Să fi fost cărată undeva împotriva voinţei ei. Pentru ca el să-i poată fi salvator. Dar fata plecase de bunăvoie, tot cu o figură paternă, tot un scriitor (dramaturg), dar unul mai excentric, mai potrivit uşurătăţii ei şi patimei sale pentru hollywoodianismul ieftin, siropos.

Lolita "mea" e o împreunare desăvârşită între filmul lui Adrian Lyne (cu Dominique Swain) şi romanul-eclipsă al lui Nabokov. Ce a avut o mare însemnătate, pentru mine, în Lolita, a fost să examinez "mecanismul îndrăgostirii". Sunt de o senzualitate împovărătoare cele dintâi gesturi ale seducţiei (părând uneori, realmente, fără ţintă precisă, doar-doar s-o găsi cineva să se prindă în mreje). Tălpile lui Dolores, picioarele mereu goale, jocul degetelor lor răşchirate, parcă trâmbiţând acea înspăimântătoare dorinţă precoce (despre care scriam mai sus) de a fi posedate laolaltă cu întreg trupul - care, la rându-i, inspiră frăgezime, instinct patern şi erecţie dureroasă, toate de-a valma. Picioarele ei, mereu neastâmpărate şi expuse ochilor setoşi ai respectabilului Humbert; "era întotdeauna ciudat de neatentă sau lipsită de ruşine sau şi una, şi alta, în ceea ce priveşte expunerea picioarelor". Spectacolul lor infatigabil, atingerile lor neîntâmplătoare. Curbele lor încă neperfectate, în expansiune. Şi inocenţa vulgară a privirilor.

Şocul pe care aş fi dorit eu, regizor/scenarist închipuit, să-l provoc nu ar fi venit din înfăţişarea şi osândirea artistică a imoralităţii raportului amoros dintre bărbatul trecut bine de 40 de ani şi o fetiţă de nici 14 - dezvăluit lumii printr-un film. În intenţiile mele, "şocul" ar consta într-o demonstraţie neîndurătoare, estetic şi practic - incontestabilă, definitivă! (aşteptată a fi avut efecte de neînlăturat), a faptului că naşterea dorinţei fizice, a lubricităţii sociale (a senzualităţii, a tentaţiei seducţiei gratuite), a viciului nu coincid nicicând cu "vârsta legală".

Precocitatea este un eufemism cu nume ciudat: de bacterie ucigătoare, de bacil sau de demenţă. Adevărul crud despre de-alde Lolite sălăşluieşte, de fapt, în predispoziţie - în vocaţia ademenirii, a desfrâului fără câştig. Acestea şi urmările lor negândite, tragice.

 

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 12 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. anca giura spune:

      Nu, nu e tabu social, e legea cărnii, e “mama natură“, e instinct procreativ care de fapt se opune morţii! E instinctul vieţii contra descompunerii, e ceva iraţional, un peu.

      Confesiune I: am avut de mai multe ori în mână romanul. De fiecare dată mi-am zis, “am timp mai târziu“şi mă grăbeam înfiorată de( şi spre) alte scrieri. Era evident,… subiectul mă plictisea. Sau îl intuiam prea bine? Desigur că îl intuiam, o doză oarecare de lolitism zace în fiecare femeie care a fost, şi a fost!, adolescentă. Deci pentru multe femei, cartea de faţă e predictibilă. Nu că ar fi trăit vreun amor carnal ca acela expus aici, ci pentru că au citit în privirile bărbaţilor copţi suficiente chemări. Femeile cunosc vulnerabilitatea bărbaţilor de vârsta a doua, e scris în genele lor. Iar vulnerabilitatea asta nu e prea atractivă. Lolita e crudă cu el, nu? Mda, noi ştim de ce. :)

      Confesiunea a II-a : Nimic măreţ în faptul că un bărbat îngrijorat de “trecerea sa“ se îndrăgosteşte de o puştoaică. Deci e un subiect de toată ziua. E o carte bună deci, dar nu o capodoperă. Până la urmă, bărbatul din carte are o filosofie de viaţă? Eu din film am văzut că nu. Pare infantil şi nesigur, doar,… compulsiv şi iraţional, poate.

      Confesiunea a III-a: Revenind la filozofări, insist pe ideea că instinctele nu ne înnobilează mereu( sau jamais?). Din Antichitate şi chiar dinaintea ei, hedonismul a instituit că “a te însoţi“ de “ `un animal tânăr“ e nu doar foarte agreabil, dar e şi cu risc extrem de a fi abandonat. În esenţă însă, este o infuzie de sânge tânăr, o primăvară târzie, iluzorie, dar poate că merită încercat. Totul se reduce apoi la cu ce înţelepciune priveşte bărbatul trădarea lolitei, oricare ar fi ea. Căci a doua lege instinctuală este aceea că, pentru a ieşi puii sănătoşi, femela caută masculul dominant,… întâmplător şi el atât de tânăr, ah.

      Şi acum, domnilor, aveţi cuvântul!:)

      raspunde

    2. Citit în cheie curat realistă, pentru unii bărbaţi, ‘Lolita’ poate fi un roman horror, Anca! Ne pune în faţă o oglindă cumplită. Pur şi simplu, nu pot citi acest roman doar ca pe o ficţiune strălucit compusă, pentru delectarea-mi estetică. Mi s-a mai întâmplat aşa cu ‘Ceai în Sahara’, ‘Viaţa mea de bărbat’.

      Nu ştiu pe cine altcineva ar mai putea ‘plictisi’ subiectul ăsta. :) Poate doar, cum spui, pe cineva care ştie limpede, din interior, cum vine treaba cu precocitatea şi cu jocul amoros gratuit (adică, mai toate femeile?).

      Dar, cum scriam şi-n cronică, nu e vorba exlusiv de o temă delicată. Cartea este construită fenomenal de bine în jurul temei. Chiar este o capodoperă a literaturii. Nabokov este covârşitor, de-o inteligenţă criminală! Iritant de bun.

      Naraţiunea nu doar stârneşte imaginaţia, ca în cazul celorlalte cărţi, ci trezeşte (poate) în fiecare dintre noi regizorul! E un roman filmic până-n prăsele.

      raspunde

    3. anca giura spune:

      Nu ar fi cinstit să mai fac aprecieri despre carte, câtă vreme n-am citit-o. Mă mai pot pronunţa puţin despre filmul lui Kubrick(pe celălalt nu l-am vizionat) şi mai pot, probabil, detalia câteva opinii personale (de fostă lolită nedezvăluită sie înseşi).

      A fi o lolită înseamnă în accepţiunea mea trei aspecte:

      -plăcerea de a fi privită şi dorită( de cât mai mulţi şi mai diverşi, cu atât farmecul e mai evident)
      – un joc al puterii erotice. Iar un bărbat mai copt e victimă sigură, deci victoria este copleşitoare
      – o lipsă a iubirii tatălui nerezolvată( !!!)-şi aceasta e chestiunea cea mai cea.

      Eu am încercat câteceva din primele două, asta ca să-ţi ilustrez că multe suntem ori am fost un pic lolite.

      Kubrick dezvoltă ultimul aspect şi îmi place cum a conceput personajul nevrotic al mamei. Deci ca material psy, cartea oferă mult şi a fost o bornă în tematica literaturii atunci când a apărut. Dar azi, o adolescentă oricât de provocatoare nu mai miră pe nimeni. Tema nu rezistă, iată, chiar complet erodării culturale.

      raspunde

    4. Nu e numai provocarea, asta e problema! Ci şi trecerea la act.
      Mama Lolitei este puţin isterică.

      Dar se vede că ai citit cu atenţie respectivele volume de psihanaliză, pentru că ai mare dreptate cu “o lipsă a iubirii tatălui nerezolvată”, care, cred şi eu, este una din condiţiile (ingredientele) nelipsite pentru obţinerea “produsulului final” numit nimfetă.

      Culmea (m-ar mânca degetele să scriu “a ipocriziei”) e că Nabokov respingea teoriile psihanalitice freudiene ca fiind doar un fel de zgomot agitator, fabrici de terminologie mărginită. În carte, însă, nu are nici o ezitare a uza masiv de termeni psi! No comment.

      Te rog, vezi filmul din 1997! :) Nu ca să bifezi o nu ştiu ce realizare kino, ci ca să o vezi, realmente, pe Lo!

      raspunde

    5. billy spune:

      Citind recenzia şi comentariile Ancăi Giura m-am convins încă o dată că noi, Huberţii, suntem victime sigure în faţa oricărei Lolite. Vai, ce cruda dulce ne e soarta, ar exclama un gongorist. Glumesc, romanul lui Nabokov e e bine scris şi mult mai mult decât o simplă poveste despre un amor tomnatec sau pervers.

      Mi-a plăcut şi sublinierea jocului erotic al picioarelor, mi-a amintit de superbele pagini senzuale din Maitrey.

      O mică observaţie, s-ar înţelege din text că lucrările lui Sade sunt eminamente erotice. Anul trecut am avut în sfârşit ocazia să-l citesc pe Sade în original într-o ediţie critică şi mai ales necenzurată. Da, pentru că acum cenzura comercială acţionează de-andoaselea, tot ce nu e sadic e repede pus între croşete.
      Pe scurt am descoperit în Sade scriitura unui mare filosof moralist, un adevărat sistem strecurat, acoperit sau susţinut de naraţiunea erotică. Nu ştiam cum să frunzăresc mai repede scenele proscrise ca să ajung la pasajele moralizatoare.
      O fi semn de bătrâneţe ? :)

      raspunde

    6. anca giura spune:

      Da, Billy, erosul e un joc de fascinatie si de putere. Il jucam toti, dupa posibilitati. Nu l-am inventat eu sau altul. E antropologie.

      Si, da, o femeie poate fi o lolita sau o seducatoare. Dar jocul are mai multe niveluri. Daca il joci cu fiinte prea vulnerabile, ai o problema ca femeie. Deci joc dur cu adversar puternic, joc soft cu adversar sensibil.

      raspunde

    7. anca giura spune:

      Completare: recenzia de fata nu e a mea, e a lui Cristian S. Altele sunt ale mele…:)

      raspunde

    8. Nu a scris nimeni (eu nu) în recenzia de mai sus că Sade ar scrie eminamente erotic. Din fraza aceea se înţelege că Sade a scris şi erotic (eu nu-i cunosc toată opera, tocmai de aceea mă refer doar la “secţiunea” erotică a literaturii sale).

      Şi-n plus, nu mă interesează Sade în demonstraţia mea (aş fi putut să-l menţionez, în loc, pe P. Bruckner, care de asemenea nu e un ‘erotician’, dar a scris şi în acest fel, sau pe Sandra Brown). Nabokov îl pomeneşte ades pe Sade-eroticul în ‘Lolita’, anyway… Cu ‘Justine’. :)

      raspunde

    9. Alexandru spune:

      @Cristian Sîrb: E nevoie de o buna doza de curaj ca sa scrii despre o carte atit de grea si de suprainterpretata cum e Lolita, bravo. Sint de acord ca Lolita nu e, in ciuda subiectului, doar literatura erotica si ca demonstreaza, cum bine spui, “ca nasterea dorintei sexuale… nu coincide cu virsta legala”. Iar interpretarea ta ca “Humbert ar reprezenta potenţialul destin de groază al masculului generic de 35+” e plauzibila. Totusi, iti propun o alta interpretare, centrul de greutate al cartii e in alta parte, dupa parerea mea.

      Nabokov era perfect constient ca Lolita avea sa fie o bomba pentru timpurile de-atunci, ca o sa gaseasca cu greu un editor care sa accepte sa o publice si ca, daca o publica, o sa fie scandal. Dar nu cred deloc ca a vrut sa “epateze burghezul”, oricit de urite i-ar fi fost filistinismul si poshlost”-ul. Ar fi fost o miza prea mica pentru el. Nu mi se pare ca e vorba de prudenta sau de un zvicnet puritan cind il prezinta pe H. H. in registru patologic. Incerc sa explic de ce cred altfel.

      Una dintre marile performante – pe muchie de cutit – ale lui Nabokov e sa ne faca sa-l intelegem cu totul pe monstrul H.H., ba chiar sa-l simpatizam, si sa uitam ca Lolita e o victima. Reuseste estetizind la maxim pasiunea ilicita a lui H.H.; in contrast cu celelalte personaje din roman, plate, limitate, burgheze, H.H. e un rafinat, cum sa nu aderam la justificarile lui? Nabokov, jucator de sah, isi pune cititorii (= juriul) intr-o situatie morala imposibila: sa fie de partea monstrului, nu a victimei, ignorind “evidentele”.

      Da, tehnic vorbind, Lolita il seduce pe H.H., cu concursul lui generos. Dar imediat dupa ii devine prizoniera, H.H. o controleaza maniacal, ii dejoaca orice tentativa de evadare (se mai poate vorbi de consimtamint cind Lolita incearca de-atitea ori sa scape?). Ba chiar o exploateaza sexual “Her weekly allowance, paid to her under condition she fulfill her basic obligations, was twenty-one cents at the start of the Beardsley era, and went up to one dollar five before its end.” Pasajul continua cu tarifele detaliate pentru “mingiierile speciale” cerute de H.H. si pe care Lolita le executa “only very listlessly”. Sint multe exemple de felul asta, inecate, ce-i drept, in proza esteta a lui H.H.

      Pentru H.H., Lolita nu e decit obiectul pasiunii lui obsesionale (ca e vorba de o obsesie solipsista cred ca o arata si un mic artificiu narativ, clin d’oeil al lui Nabokov: moartea Charlottei Haze se intimpla exact cind trebuie sa se intimple, total neverosimil). Lolita nu exista altcum, H.H. o neaga ca individ. In momentele de reflux al dorintei, nu vede in ea decit conformisme juvenile, vulgare. Asta e si imaginea lasata pina la urma cititorului – tu o numesti “cocotă preadolescentină”, pentru care “imediatul şi prestigiul sunt totul”.

      De-abia, spre sfirsitul cartii, un dubiu se insinueaza in meditatiile lui H. H. (te rog sa ma ierti pentru lungimea citatului):
      ” ‘You know, what’s so dreadful about dying is that you are completely on your own’ (remarca a Lolitei); and it struck me, as my automaton knees went up and down, that I simply did not know a thing about my darling’s mind and that quite possibly, behind the awful juvenile cliches, there was in her a garden and a twilight, and a palace gate, dim and adorable regions which happened to be lucidly and absolutely forbidden to me, in my polluted rags and miserable convulsions…” Ar mai fi si alte detalii, dar deja m-am lungit foarte mult.

      Tema asta a negarii celuilalt ca individ, nu stiu cum sa-i spun mai bine, e recurenta la Nabokov: mai apare in Ada (unde obsesia solipsista ia forma pasiunii dintre gemenii Van/Ada, victima fiind Lucette), in Pale Fire (unde criticul Kinbote ajunge sa vada in poemul lui John Shade, de care e indragostit, o alegorie a propriei vieti – delir de interpretare extrem) si chiar si in Pnin (relatia Pnin/Liza).

      Inca o data, imi cer iertare pentru lungimea comentariului.

      raspunde

    10. Mulţumesc! Pot fi de acord şi cu pista propusă de tine.

      Am citit cartea cu toţi porii receptivităţii deschişi, am citit-o şi subiectiv, din motive personale, dar şi (cât am putut de) “profesionist”, ca din pielea recenzentului. Rareori, probabil, m-am mai bazat atît de mult pe sensibilitate pentru a fi (sau a spera să fiu) condus fără greş către miezul scriiturii.

      Well, dacă acela (de care scrii tu) fu scopul lui Nabokov, cu mine i-a reuşit! Nu-s genul de lector care să se indigneze burghezeşte, citind despre astfel de – ah, soro! – orori, petrecute, fireeeşte, numai în “corupta lume occidentală”. :) Din acest motiv, nici nu m-am ostenit să scriu despre asta în text. Scandalul pe care (citim că) l-a provocat romanul la publicare nu mă preocupă câtuşi de puţin. Din fericire, căci în acest mod am putinţa să văd pădurea de copaci!

      Să ştii că am remarcat, nu am sărit peste/nu mi-au scăpat, pasajele menţionate de tine în lb engleză, mai sus. Totuşi, în ochii mei, faptul că a ales HH să o îngrădească pe Lo e pe deplin explicabil şi de înţeles. O să sune facil dacă scriu că: şi eu aş fi făcut la fel. Desigur, neuitând să adaug că gelozia şi scăzutul self-esteem m-ar fi făcut de nerecunoscut şi-n propriii ochi. Lolita îmbia/cerea din fiece fibră a ei a fi sechestrată! Aşa, ca HH, “procedează” nevolnicii când ştiu/simt din start că relaţia abia începută e deja “defectă”. Nabokov pare să fi “studiat” foarte îndeaproape mecanismul geloziei.

      Deşi el ţine la ideea că “Lolita” e o operă de pură ficţiune, detaliile “patologizării” lui HH sunt de un realism şi de o verosimilitate copleşitoare!

      Nu e nevoie de scuze pentru întindere. Ar trebui să-mi cer şi eu scuze, în acest caz, pentru supradimensionatu-mi text. Dar cred că a meritat!

      raspunde

      • Meropi spune:

        “Lolita îmbia/cerea din fiece fibră a ei a fi sechestrată! ”
        Sper ca te referi la Lolita cea din mintea lui Humber Humbert, pentru ca nicio Lolita adevarata (nici personajul de dincolo de mrejele lui HH) nu merita asa ceva. Nu degeaba e considerat HH unul din cei mai celebri naratori ‘unreliable’ din istoria literaturii. Senzualitatea excesiva a Lolitei exista numai in mintea lui.
        Nabokov, ca in mai toate romanele sale, face un joc cu cititorul, il ademeneste intr-o plasa, dar regulile sunt bine stabilite de la inceput. Lectura aceasta nu are ca scop deculpabilizarea barbatilor ca Humbert Humbert, este pur si simplu un experiment narativ ludic perfect executat. Nu e nimic ‘burghez’ in a condamna pedofilia, iar asta e pozitia morala ideala pentru a ii face jocul lui Nabokov si a te bucura de el. Panta alunecoasa pe care e impins cititorul de naratiunea senzuala si seducatoare a lui Humbert Humbert este insasi satisfactia pe care ti-o da romanul. Pe masura ce citesti mai mult devii tot mai prins in farmecul lui HH. Un cititor rigid (si ipocrit) poate refuza regulile jocului, condamnand imoralitatea cartii (care de fapt e doar a naratorului), in daumna maiestriei literare. Dar nici extrema cealalta (in care se pare ca ai cazut tu, si cu siguranta Adrian Lyne) nu este abordarea cea mai sanatoasa. Care este farmecul in a te identifica cu HH? In a lua de bun tot ce ne indruga el? Tocmai indoiala si dilema morala face acest roman atat de savuros. Nabokov vrea sa ne pacaleasca, dar nu vrea nicidecum sa uitam ca suntem pacaliti (vezi citatele din comentariul lui Alexandru; sau daca o sa citesti “Pale Fire”, staruieste un pic asupra ultimei propozitii).

        raspunde

    11. Well, citiţi cartea fiecare cu ochii dumneavoastră, atâta pot spune. Nici măcar nu mi-am propus să dau reţete de lectură de neocolit. Observ că unii dintre voi “ştiu” exact cum trebuie citită ‘Lolita’. În regulă, fiţi bineveniţi! Sunt foarte mulţumit că eu, unul, nu am ştiut; sunt fericit chiar că “am căzut în capcana” pomenită. Probabil că numai lectorul superficial cade într-însa, ok, îmi asum şi asta.

      Înseamnă, o dată-n plus, că nu-s un software bine setat, nici un ins erodat de lecturi, care să dibuie cu atâta acuraţete “reţeta” romanului, de la primele pagini, extrem de grijuliu să nu se lase “păcălit”, nu-i aşa, ca nerodul de o biată operă de ficţiune. Mare geniu Nabokov ăsta, nu am ce spune! Zici că taman el a descoperit peniţa, iar alţi scriitori, până la el şi după el nu au ştiut cum vine treaba cu ‘Adevărul minciunilor’ (vezi Llosa).

      Aşa că m-aş mai gândi înainte să spun că ar fi deja instituită o interpretare/abordare “sănătoasă” (poate ai vrut să scrii până şi că există una standard, obligatorie) a acestei lucrări remarcabile. Personal, exact ceea ce am scris deja în recenzie mi-a inspirat romanul lui Nabokov. Nu m-aş bate ca aserţiunile mele să devină legi sau canoane, ci aş citi cu drag chiar păreri diferite.

      ATENŢIE: câtă vreme acestea nu au pretenţia de a fi definitive sau “standardizabile”. Nici măcar Nabokov nu mai este stăpân absolut peste reacţiile, abordările, interpretările pe care le va genera de-aci încolo ‘Lolita’. Şi asta se petrece încă din momentul lansării primului tiraj în librării. Cele bune! :)

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro