bookblog.ro

„Luceafărul” de Mihai Eminescu

Scris de • 14 June 2016 • in categoria

Rating:

Gen literar: genul liric și epic (întrucât opera este un poem)

Specie literară:   poem

Curent literar:   romantism

Tema și viziunea despre lume: Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de geniu, precum și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și a cunoașterii. Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică (între Hyperion și fata de împărat) și cea terestră (între Cătălin și Cătălina, care dobândește, dintr-o dată, un nume pământean, nemaifiind identificată doar în funcție de statutul social). Viziunea despre lume gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în care există. Această viziune este predominant romantică, ceea ce se observă prin alternarea planului terestru cu cel cosmic, motivele literare și tema aleasă. Cu toate acestea, ea conține și elemente clasice, precum simetria poemului și echilibrul compozițional al acestuia.

Motive literare:  În poemul „Luceafărul” întâlnim numeroase motive literare, cel al incompatibilităţii, al nopții, al visului și al luceafărului fiind motivele centrale. Acestora li se adaugă și alte motive literare, precum: castelul, luna, stelele, codrul, florile de tei, marea.

Idee centrală:   Opera de față încorporează crezul filosofic eminescian, conform căruia omul este veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții. Astfel, fata de împărat este îndrăgostită și fascinată de Hyperion, însă condiția de pământean nu îi permite să se ridice deasupra propriei naturi. În final, ea îl alege pe Cătălin, cu care împarte aceeași condiție și aceleași necesități, în ciuda imperfecțiunii care acompaniază toate acestea. Dragostea pe care Hyperion i-o poartă, deși una cu absolutul, nu este înțeleasă pe deplin de către fata de împărat, și prin urmare, nu este compet reciprocă (în timp ce Hyperion este gata să renunțe la condiția sa privilegiată de dragul fetei, aceasta nu este capabilă de același sacrificiu).

Secvențe lirice: Poemul este alcătuit din patru tablouri (secvențe poetice). Primul tablou introduce cititorul în contextul poveștii de dragoste dintre fata de împărat și Hyperion. Aceasta reprezintă o atracție a contrariilor, fascinantă și tragică în același timp, prin imposibilitatea concretizării sale. Fiind un simbol al absolutului, pentru Hyperion, diviziunea între planul terestru și cel cosmic nu există, astfel încât cerul și marea sunt părinții săi. Luceafărul se remarcă prin capacitățile sale supranaturale, printre care și metamorfoza. Aruncându-se în mare, el se transformă într-un tânăr cu aspect angelic și o invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului, unde toată lumea avea s-o asculte. Aceasta simbolizează propunerea unei ridicări deasupra condiției pământene care o caracterizează. Întrucât fata nu este capabilă de această transformare, Hyperion pornește către Demiurg, în vederea înfăptuirii sacrificiului suprem, și anume, renunțarea la condiția superioară care îl caracterizează.

Tabloul al doilea se desfășoară în plan terestru și prezintă idila dintre Cătălin și Cătălina (numele fetei de împărat fiind acum revelat). Aceasta simbolizează ușurimea cu care se stabilește legătura sentimentală între reprezentanții lumii inferioare, pământene.

Cel de-al treilea tablou se deschide cu un pastel cosmic impresionant ce descrie drumul lui Hyperion către Demiurg. Apoi, tabloul al treilea înfățisează dialogul dintre Hyperion (numele înseamnă „cel ce se deplasează deasupra”) și Demiurg. În ciuda rugăminții lui Hyperion, Demiurgul refuză dorința acestuia, explicându-i necesitatea păstrării ordinii cosmice, înctrucât alternativa ar fi haosul absolut.

Ultimul tablou îl prezintă pe Hyperion atât în plan terestru, cât și în cel cosmic. Aflat din nou în postura Luceafărului, Hyperion se întoarce pe cer, de unde luminează Pământul. Astfel, îi observă pe cei doi îndrăgostiți și înțelege că pământenii sunt ființe trecătoare și imperfecte pentru care atingerea absolutului este imposibilă. Deși fata îl cheamă din nou, cerându-i să-i lumineze norocul, Luceafărul nu mai răspunde chemării acesteia, resemnându-se cu propria condiție.

Limbajul poetic: Limbajul artistic eminescian se caracterizează prin limpezimea clasică, efect obținut printr-un proces de „scuturare a podoabelor stilistice” (Tudor Vianu). Astfel, rezultă o expresie poetică de o simplitate şi un rafinament remarcabile. Adjectivele sunt surprinzător de puține, cele 392 de versuri conținând numai 89 de adjective. Dintre acestea, se disting câteva, care se repetă pe alocuri (mândru, frumos, bând, dulce, viu). Se remarcă expresiile şi construcțiile populare („împle”, „a răzima”) care se îmbină cu neologisme (puține la număr): „demon”, „himeric”.

Elemente de prozodie:  Poemul este alcătuit din 392 de versuri dispuse în 98 de catrene. Ritmul este iambic și se distinge prin tonalitatea sa ascendentă. Rima este încrucișată, iar măsura este de 7-8 silabe.

 

Mai multe detalii despre această operă, dar și ajutor pentru examenul de Bacalaureat găsești accesând site-ul liceunet.ro sau Bacalaureat 2016.

 

    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Monique spune:

      Si acum visez Luceafarul! Nu cred ca este elev care sa nu il stie, macar cateva strofe!

      raspunde

    2. Monica spune:

      Foarte frumos construit textul. Ma ajuta enorm. Multumesc.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro