bookblog.ro

Ludovic al XIV-lea

Scris de • 10 November 2009 • in categoria

Titlu: Ludovic al XIV-lea
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Traducere:
Numar pagini: vol. I - 416 pagini + vol. II - 360
ISBN: 973-724-120-7

În trecut, adesea, portretizarea unei personalităţi istorice însemna înşirarea a zeci de epitete umflate fără măsură, discernământ şi, nu rar, fără talent. Se lua personalitatea şi se trântea bine prin toate lăudările posibile, de o smulgea de pe pământul din care am fost cu toţii făcuţi şi arunca undeva sus de tot, în stratosferă, unde nu mai ajungea nimeni să o vadă în carne şi oase. Grea de majuscule şi trăznind a parfumuri gongorice, imaginea celui descris devenea un ideal de neatins, neomenesc.

La vremuri noi, însă, obiceiuri noi. Nu am tăiat istoria de pe lista domeniilor de interes, însă am transformat-o, pe calea cea mai la modă - a demitizării - într-o galerie de personaje cărora li se refuză gloria sau blamul postume, personaje pe care nu le mai împopoţonăm cu epitete, ci le adaptăm privirii noastre. Dacă mulţi din cronicarii trecutului proiectau regii într-un rai al lor, cronicarii de acum îi iau de grumaz, îi aruncă de pe tron, îi dezbracă de toată purpura şi de nestemate şi îi îndeasă în hainele strâmte ideologiei contemporane. Printr-un efect ciudat, cel portretizat ajunge să fie el însuşi portretul ideilor şi obsesiilor unei epocii ce i-a urmat. Nu ne mai interesează aureola de suprapământean, dar nici nu ne oprim la omul viu, în carne şi oase şi, eventual - ambiguu fie spus - potenţial spiritual. Ca urmare, scobim după aventuri amoroase, după senzaţional, după intrigi, de parcă istoria nu ar fi decât un preludiu milenar al tabloidului. Din Eroul măreţ şi eteric ne-a rămas, un Supererou musculos şi/sau afemeiat. Patologia înlocuieşte mitologia.

Cele două perspective, aparent atât de radical diferite sunt născute din aceeaşi materie primă - fascinaţia. Fascinaţie care îmi pare a fi, de altfel, motorul oricărei încercări de a scrie roman istoric. Fascinaţie care vine musai mână în mână cu cheful de a povesti şi de a face din istorie un teren de joc în care autorul ţine cu ce echipă vrea. Fascinaţie care se învecinează şi cu luciditatea, dar şi cu delirurile cu pretext literar - numai de autor depinde în ce barcă preferă să vâslească.

Problema mai spinoasă este însă aceea că, la adăpostul literaturii, poţi scrie orice şi oricum. Specia romanului istoric te scuteşte de multe responsabilităţi - ai dreptul să fii inexact sau să exagerezi, pentru că eşti romancier, dar ai dreptul să scrii prost, fiindcă eşti istoric ş.a.m.d. Dacă mâine s-ar publica o ficţiune despre viaţa erotică a Maicii Tereza, în apărarea autorului ar sări îndată zeci de avocaţi ad-hoc, care ar invoca, cu ton sacerdotal, o banală "axiomă" - "E ficţiune. Deci e voie". Atât. Nici un argument. Nici o nuanţare. Nici un semn de întrebare, oricât de mic. Numai Principiul Independenţei Literaturii şi Dreptului de Liberă Exprimare. Dar să nu ne adâncim acum prea mult în această problemă.

Max Gallo are din plin acest combustibil care spuneam că este fascinaţia. Spartacus, Napoleon I, Caterina de Medici sunt numai câteva dintre care, cleios fie spus, Gallo "le-a dat viaţă". Iar fascinaţiei sale i se suprapune, într-un fel derutant, o scriitură în viteză, cu fraze iuţi şi scurte, mitraliate la timpul prezent pentru a puncta la capitolul autenticitate. Altminteri, să fi citit cartea fără să fi ştiut nimic despre autor, aş fi ghicit din prima că e francez: inconfundabil tonul de logoree academică, mândră de sine, rafinată şi indiscretă. E drept că nici Ludovic al XIV-lea nu e chiar o figură oarecare...

Apropo de scriitura în viteză pe care o practică, aceasta are un mare dezavantaj: nu-i permite să zăbovească nicăieri pe parcursul descrierii unei vieţi fastuoase, lungi de aproape 80 de ani, concentrată în două volume format mic. Neoprindu-se niciunde ca să privească puţin peisajul pe care el însuşi l-a creat, autorul reuşeşte să nu ne spună mai nimic despre resorturile interioare ale personajului său central. Nu îl interesează mecanismul motivaţiilor, ci directeţea gesturilor. Iar când e vorba de gesturi, le narează cu un chef greu de descris - mai ales pe cele erotice. Amatorii de pornografii în haine (sau, mă rog, fără haine) de epocă pot să stea însă liniştiţi - Gallo nu ţine deloc să descrie, cu precizie ştiinţifică, toate gemetele din odăile regale. Mai degrabă relatează scurt (e drept, cu imensă plăcere), ca şi cum ar fi văzut câte ceva în treacăt, privind ca din întâmplare prin gaura cheii: "Era fecioară, a trebuit să o brutalizeze".

O altă consecinţă a vitezei de relatare care sare limita legală e că precizia lasă de dorit. Ca urmare, sensul poveştii mai sare din când în când de pe şine. De exemplu, o bătălie - prilej incitant de joc literar pentru majoritatea romancierilor de seama lui Gallo - poate fi rezumată strâmb, în fraze dubioase precum : "Asediază oraşul Moret, ca să le arate doamnelor ce-l însoţesc cum se cucereşte un loc" sau "Războiul este sursa cea mai importantă de victorie a unui rege".

Şi pentru că în toate trebuie să existe şi o parte bună, după 800 de pagini de galop ce se încheie cu o moarte í  la carte, de cangrenă, cu tot cu glorie şi preot, încerci, pe măsură ce ajungi la un puls normal, o senzaţie stranie, de "cât de repede se duc toate". Sau, pentru cei nesecularizaţi, de "şi aceasta-i deşertăciune şi nevoinţă rea"... Senzaţie rarisimă, pentru care merită, din când în când, să citeşti şi câte un roman istoric.

    Categorie: | Editura:

    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Pingback: Revoluţia franceză

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro