Titlu: Marea
Autor: John Banville
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Mihai Moroiu
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-569-962-0

Când o carte are ca incipit următoarea propoziţie „Au plecat zeii în ziua acelei maree stranii.”, iar ca deznodământ „O infirmieră a ieşit atunci să mă cheme, iar eu m-am întors şi am urmat-o înăuntru cu sentimentul că intram în mare.”, tot restul se costituie într-un text-caligramă pe tema simbolică, şi nu doar, a mării. Exact aceasta este senzaţia mea de lectură cu acest roman, anume că am parcurs o vastă şi calmă întindere textuală de descrieri marine, punctată din loc în loc de un val spumos reprezentat de câteva înţelepte consideraţii despre sensul vieţii, rolul familiei şi al predestinării. Dar marea nu este doar ceea ce vezi cu ochii, nu-i aşa?

Admit că titlul simplu al romanului mi s-a părut de la început riscant. Îl percepeam ca excesiv simbolic, mustind de o hermeneutică acaparatoare, chiar uşor prozaic, din exces de utilizare. Din primele rânduri însă, am avut surpriza să observ că textul lui John Banville are un ritm marin, de ambarcaţiune trasă la mal, legănată blând de o apă calmă. În al doilea rând, este evident că personajul relatează despre „marea sa”, nu despre marea tuturor. Şi în fine, cartea se numeşte Marea, de fapt, cu „m” de la moarte, conform traducerii româneşti. Căci, este adevărat, în trama romanescă a textului acestuia se întrepătrund trei morţi.

Motivul anamnezei este pierderea Annei. O moarte recentă deci, ca o fereastră care dă spre grădina celorlalte morţi pe care personajul le-a parcurs sau le-a asistat deja. Un mort recent se alătură altora pe care i-am pierdut odinioară şi pe care îi uităm din când în când. Îi lăsăm în urmă aşa cum marea acoperă o corabie scufundată, pentru că această scăpare de memorie însemnează chiar forţa terapeutică a vieţii înseşi, altfel nu am putea să ne perpetuăm.

Morden este atunci un văduv sexagenar, care şi-a îngropat soţia de curând. Anna a murit de cancer şi autorul reuşeşte să îi surprindă (pe)trecerea din lume cu simplitatea lucrurilor capitale, fără patetism. În teatru, cel mai greu este să mori pe scenă, acesta rămânând exerciţiul histrionic suprem. Nici în literatura recentă nu este la îndemâna oricui să scrie simplu şi emoţionant despre un personaj murind. Cuplul parcurge, la Banville, experienţa morţii împreună: ea, bolnava, cu curaj feminin desăvârşit, el, bărbatul cu infinită tandreţe şi cu o chinuitoare prefăcătorie, căci, da, aceasta din urmă este obligatorie, pentru a atenua căderea. O dată moartea întâmplată, el se retrage într-o casă de vacanţă pe malul mării. Mai precis, în locul copilăriei sale sărace, unde, cândva, la pensiunea ,„Cedars”, veneau prin anii `50-`60 familii înstărite care închiriau casa pentru un sezon. Sosea aici în mod special familia Grace, tatăl, mama şi cei doi copii, gemeni. Adolescenţa chinuită de lipsuri a personajului îi este inseninată de prietenia cu cei doi fraţi, Chloe şi Myles Grace. Îşi petrece zile nesfârşite cu ei pe ţărm, pe mare, pe dune şi în barăcile de lemn. Acele zile în care se poate recunoaşte orice adolescent... care aţi fost, care am fost: ...„aşa am considerat că va fi viaţa mea de adult, un fel de lungă vară indiană, o stare de linişte, de calmă lipsă de curiozitate, în care nu a mai rămas nimic din abia suportabila perpetuă urgenţă crudă a copilăriei, cu toate lucrurile lămurite, cu toate misterele rezolvate, cu toate răspunsurile date...”

„Those days”, carevasăzică, pe când îţi proiectai viaţa din speranţe şi din idealuri pe care le reevaluezi mai apoi la maturitate şi constaţi că rezultatul iese cu minus. Undeva s-a pierdut ceva. Aşa după cum casa „Cedars” a pierdut veselia din trecut şi acum este o pensiune anostă populată de trei peronaje vârstnice, care se nutresc din nostalgii. Tristeţea caselor de unde tinereţea a plecat sau de unde au plecat cu picioarele înainte tinerii. Căci, într-adevăr, cei doi adolescenţi Grace se sinucid, iar d-ra Vavasour este doar ea, şi numai ea acolo, să mai ştie trista lor poveste.

Scena morţii celor doi gemeni este nucleul cărţii. Ei pornesc în larg înot, guvernanta şi personajul-povestitor privindu-i cum se îndepărtează ca pe ceva firesc, acesta fiind şi altă dată traseul lor favorit. Capetele lor devin două puncte la orizont, tot mai mici şi apoi o zbatere de apă, abia perceptibilă şi în fine marea redevine lină, închizându-se deasupra lor. Metafora aceasta a distanţei mi se pare esenţa cărţii. Privim cu distanţă, cu distanţare, incapabili de suprema empatie moartea celui de lângă noi. Şi când moare Anna, adolescentul de altădată, devenit soţ între timp, se va afla tot la o oarecare depărtare.

Şi după ce marea redevine lină în imensa sa ontologie orizontală, minuscul în raport cu ea, omul înţelege că vasta întindere de apă ce i se deschide privirii este o bucurie a respiraţiei şi a senzaţiilor vitale, ca înotul şi ca libertatea, dar deopotrivă o primejdie, o ofertare de moarte. După cum viaţa conţine moartea, tot la fel şi marea cuprinde în cazul de faţă sărutările verilor de altădată, precum şi pe morţii unui trecut tot mai îndepărtat. Şi nu în cele din urmă, perspectiva propriei morţi este conţinută de fiecare clipă a vieţuirii după cum orice strop de apă marină insinuează sarea ca şi condiţie a sa de a fi. Fără a fi lugubră, ci doar senină precum un suflet plin de iubire aflat spre exitul vieţii, Marea lui John Banville este o carte şi despre moartea pe care o conţinem. O moarte insidioasă, cu care coabităm, într-un ritm emoţional mareic, de ineluctabil flux/reflux.