0

Autor: Edouard Schuré
Rating:
Editura: Aldo Press

"Fiecare sferă a fiinţei tinde către o sferă mai înaltă şi are deja revelaţii şi presentimente în legătură cu aceasta. Idealul, sub toate formele sale, este anticiparea, viziunea profetică asupra acestei existenţe superioare a sa, la care aspiră tot timpul fiecare dintre noi. Existenţa superioară în demnitate este mai interiorizată prin natura sa, adică de o spiritualitate mai profundă. Aşa cum vulcanii scot la iveală secretele din interiorul globului, entuziasmul, extazul sunt explozii pasagere ale lumii interioare spiritului, iar viaţa omului nu este decât pregătirea şi începerea acestei vieţi spirituale. Gradele de iniţiere sunt nenumărate. ["] Viaţa divină este o serie de morţi succesive în care spiritul îşi reneagă imperfecţiunile şi simbolurile şi cedează atracţiei crescânde a centrului de gravitaţie inefabilă, a soarelui inteligenţei şi iubirii" (Frédéric Amiel)

În introducerea sa cu privire la doctrina ezoterică, Schuré deplânge apatia omului modern, ale cărui soluţii nu mai sunt valabile, el renunţând la căutarea de sine şi la credinţa în puterea animei, care, potrivit ezoterismului, este singura realitate. Militând pentru o reconciliere a ştiinţei cu religia, autorul îşi exprimă credinţa nestrămutată în regenerare şi transformare socială.

Opt sunt marii iniţiaţi ai lui Edouard Schuré: Rama, Krişna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon şi Iisus. Copii ai timpului lor, ei revelează, în fapt, unul şi acelaşi adevăr: puterea neistovită a sufletului uman, capacitatea lui de a accede la realităţi sublime, drum închis unui profan. În vremuri de restrişte, ei sunt cei care se ridică prin forţă interioară pentru a comunica adevărurile de care erau pătrunşi. Pe de o parte, Rama, cu un cult al strămoşilor bine înrădăcinat, cu credinţa în puterea cuvântului uman, în rugăciune şi în reîncarnare, profet al lui Agni, eternul masculin sau spiritual creator, pur şi al lui Sâma, eternul feminin, sufletul lumii sau substanţa subtilă. Apoi Krişna, ivit într-o lume de magie, ocrotit, de origine divină, însetat de focul celest pe care nici o pasiune pământească n-o poate domoli; doritor de rătăcire, de căutare, el propovăduieşte sublimarea, dominarea pasiunilor care nu sunt decât prevestitoare ale chinurilor viitoare. "Nu este suficient să faceţi bine, trebuie să fiţi buni. Pentru ca motivul să rezide în acţiune, ci nu în fructul său".

Egipteanul Hermes Trismegitul (= de trei ori mare: rege, legiuitor şi preot) îşi controlează viaţa prin iniţiere; predică o aneantizare a tuturor atributelor trupului: pasiunile se domolesc, revolta, regretul şi dorinţa dispar ca un fum. Puritatea, iubirea şi abnegaţia sunt calităţile iniţiatului, ale celui care va accede la un adevăr suprem, extazul fiind facultatea prin care misterul se va revela. Şi pentru el, "sufletul este fiica cerului şi călătoria sa este o încercare".

Semitul Moise instaurează monoteismul, Israelul devenind leagănul creştinismului, religie impusă prin cultul fricii, lupte sângeroase dându-se pentru instaurarea noii orânduiri. Experienţa morţii este necesară reînvierii şi etapa ultimă în cadrul iniţierii. Orfismul propagă ideea că adevărul va fi revelat discipolului după multă trudă, în urma căreia acesta îşi va fi deschis ochii din interior pentru a-l vedea pe marele Zeus. Experienţa morţii este şi aici confirmarea reuşitei misiunii.

Pitagora este înţeleptul care ocupă cea mai mare parte a descrierii lui Schuré. Trecând prin iniţierea egipteană, caldeeană şi greacă, adept al focului şi luminii, Pitagora se diferenţiază prin relevarea sugestionării, prin citirea gândurilor la distanţă, fapt ce dovedeşte existenţa independentă a sufletului. Înfiinţează un institut, un colegiu în slujba educaţiei, aspiranţii treceau printr-o perioadă de probe şi teste, o atenţie specială revenind studierii gesturilor, râsetelor şi cuvintelor tinerilor novici. Facultatea pitagoreică primordială era intuiţia, ascetismul nu era căutat, căsătoria fiind considerată un lucru sfânt. Statutul femeii este şi el dezbătut: femeia are nevoie de o iniţiere specială, lucru înţeles încă de pe vremea anticilor, când femeile erau preotese. Femeia este, în viziunea filozofului, mai apropiată de divinitate decât bărbatul, pentru că se uită pe sine şi se abandonează iubirii.

Platon este cel care a dat "o formă mai fantezistă şi mai populară" adevărurilor revelate de Pitagora. Discipol al maieuticii socratice, îşi manifestă credinţa în justiţie şi adevăr. Trecând prin iniţierea egipteană a lui Isis, înfiinţează Academia la Atena şi este considerat părintele idealismului ("salvarea a milioane de suflete care nu pot ajunge în viaţa prezentă la iniţierea directă, dar aspiră în mod dureros la deţinerea adevărului").

Expunerea atinge punctul cel mai de sus prin prezentarea vieţii lui Iisus. Apropierea durerii îi inspiră acestuia, încă din adolescenţă, dorinţa vie de a şti, de a vindeca şi de a salva. Prin iniţierea eseniană şi noviciat, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, propovăduirea celor patru virtuţi: umilinţa, mila, bunătatea şi setea de dreptate, Iisus ne face martori celui mai mare dintre misterele sale: propriul sacrificiu.

Dacă la început poate părea surprinzătoare alăturarea lui Iisus de Pitagora (de exemplu), din prisma ezoterică, iniţiaţii lui Schuré sunt legaţi între ei de legături consistente. Toţi sunt oameni primordiali, aleşi, genii desăvârşite. Toţi erau carismatici, frumoşi, blânzi, luminoşi, cu acea putere inefabilă, divină de a subjuga masele. Adevărul li se revelează numai după multe încercări. Jurau tăcere după ce misterele le erau elucidate.

Armonia prezisă de Schuré este departe de a se fi realizat. Ba dimpotrivă, trăim, se pare, vremuri din ce în ce mai nesigure, angrenaţi şi târâţi în lupte violent extremiste. Iar căutarea sinelui nu mai este de mult o provocare şi o prioritate pentru cei mai mulţi dintre contemporani, prăzi voluntare societăţii de tip hedonist şi consumerist, fericirea de "dincolo" neputând rivaliza cu importanţa acestui călduţ "acum" şi "aici".

O recenzie de: Ioana Ristea