bookblog.ro

Matematică superioară pe înțelesul tuturor

Scris de • 26 June 2019 • in categoria

Titlu: Avalon. Secretele emigranților fericiți
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 528
ISBN: 978-973-46-7615-6

În august 1996, un tânăr matematician român aşteaptă pe aeroportul din Otopeni să înceapă lunga călătorie spre o nouă viaţă. A fost admis la doctorat la Michigan State University, unde urmează să lucreze cu unul dintre cei mai buni geometri din lume, după care se va întoarce în România şi va încerca să profite de avantajul experienţei sale. Acesta e planul, dar, cum se întâmplă de multe ori, viaţa lui îşi va schimba cursul pe nesimţite. Urmează examene ce par imposibile, zile şi nopţi de studiu, prea multă cafea, adaptarea la o altfel de societate, interacţiunea cu românii şi străinii din campus, dar şi un punct de cotitură privind viitorul, odată cu naşterea primului copil în America. Cum dorul de casă este eclipsat de dorinţa de a-i oferi celui mic o viaţă bună, tânărul se îndreaptă spre cel mai dificil examen dintre toate: candidaturile la sute de universităţi din SUA şi Canada, care necesită nervi de oţel şi credinţa neclintită că în cele din urmă îţi vei găsi postul potrivit şi un nou loc căruia să-i spui acasă.

„În fața unei asemenea case îți aduci aminte că civilizația anglo-saxonă vine dintr-o tradiție istorică nobilă, moștenitoarea a unui stil intelectual întărit de continuitate și vechime. Sunt case ce-ți evocă miticul Avalon, acea cetate unde legenda spune că regele Arthur și-a refăcut sănătatea, după ce a suferit niște răni cumplite într-o bătălie. Un liman unde rănile se vindecau mai repede decât în altă parte, grație puterilor magice ale locului. Iar tu te gândești că ai plecat departe de casă și speri că atunci când vei reveni va fi mai bine, că rănile tale se vor fi vindecat, că toată nebunia dezintegrantă și degradantă a anilor ’90 se va fi stins, că societatea plină de tensiuni și izbucniri viscerale se va fi liniștit și că tu te vei fi vindecat odată cu ea.”

De comuniști nu poți scăpa nicăieri. Nici de anticomuniști. Cel puțin asta este concluzia la care ajunge personajul principal la un moment dat, când visul de-a se întoarce acasă, în România cea dragă, la Universitatea din București, i se destramă. Dar să o luăm pe rând, mai bine, căci nu aceasta este tema centrală a acestei povești ample, stufoase și extraordinar de interesante. Sincer, la cât de „mult” mi-a plăcut matematica în școală, nu mi-aș fi închipuit că această poveste mă va captiva așa de tare. De fapt, am zis că nici nu voi putea s-o duc până la capăt, însă Bogdan Suceavă a știut să scrie o poveste suficient de ingenios construită, în care a inserat copios nenumărate noțiuni de matematică despre care n-am mai auzit niciodată, încât nici nu mi-am dat seama cum s-au scurs timpul, serile, paginile, deși povestea emigrantului fericit se prelungește cale de mai bine de cinci sute de pagini.

Am fost și eu, alături de soție, în postura acestui personaj, hai să-i zic Bogdan, dacă autorul tot nu i-a dat nume, deși tenta autobiografică pare, mai degrabă, o relatare pas cu pas a aventurilor autorului în Țara tuturor posibilităților, din care, până la urmă, nu se mai întoarce decât rareori, pe la târgurile de carte românești sau mai știu eu cu ce alte ocazii. E drept că eu nu am mers la studii și nici n-am căutat să rămân în țara care a inventat condusul pe partea stângă a drumului, cum se întâmplă cu Bogdan al nostru, ajuns la Michigan State University, pentru a studia cu cel mai bun matematician al vremurilor sale, un profesor chinez vizionar.

Însă cred că e prima poveste de campus studențesc pe care o citesc cu sufletul la gură, deși eu însumi am locuit timp de cinci ani într-un campus studențesc. E prima poveste despre matematici superioare pe care o înțeleg cap-coadă și care, culmea, îmi mai și place. E prima poveste care descrie cu lux de amănunte pașii care trebuie urmați dacă vrei să faci un doctorat într-o universitate americană de top și dacă vrei să obții viza, pentru a rămâne definitiv în țara unde pentru viza de ședere permanentă trebuie să fii extraordinar în domeniul tău, să excelezi la ceva, să fii indispensabil patriei adoptive. E prima poveste fidelă unui aspect neînțeles de mulți dintre cei rămași acasă, pe tărâm românesc: e nevoie de un enorm spirit de sacrificiu să lași țara natală în urmă și să te stabilești în altă țară.

O spun din propria experiență. Am avut viză de ședere și permis de muncă în Anglia dinainte să se dea drumul la muncă pe piața liberă a muncii. Dar nu m-am gândit nicio clipă să rămân acolo. Am avut soția însărcinată acolo și ea n-a mai putut lucra alături de mine, însă am zis că viitorul nostru copil va trebui să crească printre oameni la fel ca noi, în sânul unei familii numeroase, în casa pe care am construit-o împreună. Am ales cu inima, nu cu capul, nefiind în stare, precum personajul principal din Avalonul lui Bogdan Suceavă, să mă gândesc la binele copilului, ci gândindu-mă că vom putea răzbate și aici, la noi în țară, că vom putea face ceva notabil și aici, că îi vom putea oferi un viitor aici, nu printre străini.

Personajul lui Bogdan Suceavă a fost contrazis de viață și întors din drum. A crezut că-și va susține doctoratul în America și că apoi se va întoarce să predea matematică la Universitatea din București, unde avusese parte și de colegi, și de profesori străluciți. A crezut că-și va putea lăsa trecutul în urmă, de fiu de fost anchetator, de fost polițist de pe vremea comuniștilor, de fost martor direct al mineriadelor din București, al frământărilor politice și sociale care au chinuit țara asta vreme de treizeci de ani deja (douăzeci, în cazul poveștii din Avalon, care se termină undeva după anul 2000), de politruci, de ziariști cumpărați, de profesori habarniști, de alergători după ciolane, de politicieni mizerabili, care cred că totul poate fi cumpărat. A crezut până a dat de doi dintre ei și peste ocean, până a văzut mineriade repetându-se și hoți la drumul mare și criminali politici aleși să conducă țara în care el voia să revină, a crezut până și-a dat seama că nu poți scăpa de trecut nici măcar când te desparte un ocean întreg și o jumătate de continent de țara natală.

„Era o televiziune de sătuc (numai că sătucul acesta avea mai multă populație decât au Clujul sau Iașiul). Ei bine, în seara aceea, prima știre era din România, unde reportajul arăta o nouă mineriadă. Era un tren plin cu mineri, vedeam pe ecran jandarmerie, vedeam tiruri cu gaze lacrimogene, bătaie în toată regula. Mai văzusem așa ceva. Sigur că da. Văzusem din stradă și mineriadele din 1990, și pe cea din septembrie 1991. Cum aș fi putut uita? Țin minte că mâinile au început să-mi tremure ca atunci când ai un atac de anxietate pe care nu poți spera să-l controlezi. Era atât de nasol în România, încât noi ajunseserăm prima știre la Where Local News Come First. Or, România era locul în care plănuiam să-mi aduc copilul imediat ce-mi terminam teza, nu-i așa? M-am uitat la băiatul meu și ceva nu se potrivea. Nu, nu, nu așa. Mi se părea că îi calculez greșit viitorul. Cum aș putea face ceva împotriva lui? De la un punctul încolo în viețile noastre nu mai suntem liberi ca și cum am pluti in the eternal bliss of lack of responsibility, ci suntem pe deplin responsabili pentru familiile noastre. Și atunci ce e mai important? Să rămâi până la capăt patriot sau să ai grijă de ai tăi? Am formulat bine întrebarea? Priveam emisiunea și la asta mă gândeam.”

I-am înțeles motivațiile pe deplin. Când mintea ta frizează geniul și mai ai și o ambiție colosală, așa cum are personajul în cauză, nimic nu te poate opri. Nimic nu te poate împiedica să-ți realizezi noul vis: acela de-a te angaja ca profesor titular într-o universitate de prestigiu americană, izbutind, totodată, să ai și familia lângă tine (soția și fiul, adică). Și ce dacă trebuie să treci peste examene draconice, peste o criză de inimă, peste profesori de geniu care îți scot peri albi? Când ai o ambiție nemăsurată, o determinare exemplară și o minte sclipitoare (că tot e pomenit și John Nash la un moment dat), o putere de muncă interminabilă și o capacitate de-a absorbi noi informații de-a dreptul incredibilă, atunci doar „Sky’s the limit”, cum spune cântecul, chiar dacă ai ajuns să concurezi cu unii dintre cei mai strălucitori tineri matematicieni ai lumii, nu doar ai Americii, pentru un post full-time într-o universitate prestigioasă.

Densă, alertă, plină de umor, pe alocuri, dar și de amintiri îngrozitoare și de constatări amare, Avalon. Secretele emigranților fericiți a fost una dintre cele mai surprinzător de plăcute lecturi ale ultimilor ani pentru mine, cu toate că m-am cam temut de colosul de peste cinci sute de pagini care ar fi părut o monotonă monografie a unui student/doctorand plecat să-și caute un viitor mai bun pentru el și familia sa. N-a fost așa. A fost o experiență extraordinară, o călătorie pe cinste și o aventură prin lumea matematicii și a campusurilor universitare americane, dar și o meditație profundă asupra tristei soarte a poporului nostru. Însă, totodată, și un exemplu de reușită în viață. Și, poate, povestea cu care m-am identificat cel mai mult dintre toate poveștile citite vreodată. Pentru că este adevărată. Pentru că nu este doar a autorului, e și a mea, e și altor câteva milioane de români plecați și rămași pe alte meleaguri. Păcat că am trecut de câteva ori pe lângă autor la Bookfest 2019 și mi-a fost lene să dau fuga până la locul unde-mi parcasem mașina, pe stradă, să iau exemplarul adus special pentru un autograf. Dar sper că vor mai fi ocazii, America nu-i chiar așa departe.

„Și dacă lucrurile după care tânjesc eu de fapt nici nu există? Iată: nu rămâne nimic. Mai am de emigrat și din liniște. Dacă valorile în care cred de fapt nici nu există? Mai am de emigrat și din sâmburele realității. Ce îmi rămâne să mai descopăr? Spune tu nopții că nu e de aici, spune obrazului că nu mai e același, spune cuvintelor cu semnificații duble că nici ele nu sunt de aici. În vreuna dintre spovedaniile de zilele astea, spune-le că ai rămas atunci când ai plecat, un ceas alternativ al unor decenii altfel, că prin marea visului poți reîncepe tu, departe, dar acasă. Spune-le că vrei să faci geometrie și că asta înseamnă felul tău de a adera la niște valori eterne. Nu mi-am schimbat lumea. Am rămas ceea ce sunt, pentru că am urmat același vis și la București, și dincolo de Ocean.”

    Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro