bookblog.ro

Mefisto

Scris de • 21 August 2009 • in categoria

Titlu: Mefisto
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 366
ISBN: 978-973-102-009-9

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Faptul că e cunoscut ca "fiul lui Thomas Mann" sau "homosexualul sinucigaş" aruncă o umbră nedreaptă asupra operei scriitorului Klaus Mann.Iar faptul că Mefisto este o carte cu teză (fără milă împotriva nazismului) atrage atenţia de la calităţile ei indiscutabile: portrete care stîrnesc curiozitatea, adîncime psihologică, ironie (aceasta din urmă atît de răutăcioasă, încît îi va incomoda, poate, pe cititorii obişnuiţi cu scrisul detaşat, subţire, înţepător).

De altfel, povestea lui Hendrik Höfgen este scrisă cu atîta ură şi pasiune, încît poate înspăimînta. Nu mă îndoiesc că Mefisto spune la fel de multe despre Klaus Mann pe cît o face autobiografia sa: viaţa acestui Höfgen, actor mediocru, este povestită sau, mai bine spus, dramatizată din perspectiva marginalului, a celui exclus, care observă fără indulgenţă - un asemenea observator a fost Klaus Mann toată viaţa, şi cu patosul celui care urăşte impostura. Portretul carieristului Höfgen surprinde prin acurateţe, prin insistenţa asupra detaliilor sordide ale linguşelii şi bufoneriei umile, prin fineţea alcătuirii. Hendrik Höfgen, care porneşte de la prestaţii modeste, dar care frîng inimile doamnelor din Hamburg, ajunge mare actor al Reichului, prin metoda clasică: prieteni cu influenţă, linguşeală şi ignorarea senină a realităţii.

Cu toate că personajele din mediul socio-politic al romanului seamănă izbitor cu mai-marii regimului nazist, Klaus Mann a susţinut că nu l-a interesat să scrie un roman-parabolă, ci să descrie cît mai limpede tipul oportunistului, al carieristului. Totuşi lumea în care parvine Höfgen nu este doar decorul avansării lui în societate, ci o lume a grotescului, în care impostura este bilet de trecere. Frămîntat de propria impostură, Höfgen pierde din vedere grosolanul fals orchestrat de înalta societate nazistă. Actorul este atît de preocupat să îşi joace impecabil rolul, încît posibilitatea unei fisuri, unei scăpări îl obsedează pînă la persecuţie.

Rolul vieţii lui Höfgen este el însuşi, singurul pe care îl joacă bine. Despre celelalte, cu excepţia lui Mefisto din Faust, ştie şi el cît sunt de banale. Talentul lui Höfgen, venit din spaima de a nu fi demascat, este acela de a se juca pe sine, fie că e umilul elev în scenariul pervers al Juliettei, de care este dependent, fie că este soţul nehotărît al Barbarei, actor începător la Berlin sau bufonul puterii. Singura lume pe care o cunoaşte este el însuşi. În asta constă tragismul acestei figuri odioase la prima vedere, iar ironia este că jucîndu-l pe Mefisto nu înţelege nimic, chiar dacă are impresia -pe jumătate satisfăcut, pe jumătate speriat - că acela este rolul care îl caracterizează. Höfgen este captiv în el însuşi.

Chiar dacă ocupă planul principal, Höfgen nu este singurul personaj construit complex, cu nuanţe şi semnificaţii. Stilul limpede, exact al lui Mann descrie o lume tulbure, dar în care portretele sunt trasate din cîteva tuşe care le expun total: este suficientă o scenă pentru a înţelege devotamentul unei actriţe din Hamburg faţă de Hendrik sau ura lui Miklas, un revoluţionar exploziv, la fel, de cîteva fraze pentru portretul Grăsanului, prim-ministru şi protectorul lui Höfgen. Personajele şi relaţiile dintre ele au profunzime şi, în multe scene, lasă în plan secund romanul politic.

Sunt mai multe de descoperit în această carte decît am putut eu scrie aici: de la reflecţii asupra relaţiei din artă, putere şi propagandă pînă la patosul cu care este descrisă orbirea germană faţă de nazism. Mefisto este mai mult decît romanul unei cariere, Klaus Mann scrie, poate mai bine decît ar fi vrut, ce a însemnat o bună parte din secolul trecut.

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. daniel spune:

      Carte cu teza, “fara mila impotriva nazismului”, are si o explicatie mai intima, Klaus Mann era evreu dupa mama! Si, desi nu si-a propus sa scrie un roman-parabola, asta i-a iesit, facand foarte buna pereche cu alt roman “tezist” si alegoric, tot de limba germana, Vrajirea lui Hermann Broch.

      raspunde

      • Cred că evreitatea lui a cîntărit destul în scrierea cărţii, dar nu sunt convinsă că e singura explicaţie. Încă o dată: pe mine nu m-a incomodat că este carte cu teză, mă gîndesc cum ar putea fi altfel?! Tocmai am început Vrăjirea.

        raspunde

        • daniel spune:

          Mihaela, n-am sustinut asa ceva; s-a vrut o completare, am dat doar inca un motiv, mai intim! Si nici termenul “tezist” nu l-am folosit cu nuanta peiorativa, Chiar mi-a placut cartea, si-ti apreciez recenzia – o recupereaza pentru oamenii prea grabiti de azi. Sper sa-ti placa si Broch, Vrajirea nu e ca Moartea lui Virgiliu, dar e o carte mare si ea.

          raspunde

          • Ce suspicioasă am devenit! :) Dar completarea ta m-a dus pe arborele bio al familiei Mann, deci îţi mulţumesc pentru ea. La fel, pentru apreciere. Cred că merită o discuţie mai largă Mefisto, pentru mine, cel puţin, a ridicat destule întrebări, inclusiv despre ierarhia literară şi nedreptăţiţii ei.
            PS. Ce copertă la ediţia germană rowohlt!

    2. daniel spune:

      Asa e, cei de la Rowohlt au o coperta “tare”! Cat priveste nedreptatitii, sunt destui, marginalizati sau ignorati atat la ei acasa, desi uneori au parte de recuperari spectaculoase, cat si in preferintele si ierarhiile de la noi, unde nici nu-mi vine sa vorbesc, mai ales in cazul scriitorilor de limba germana. Si chiar ar merita, macar pentru acestia din urma, o discutie mai larga. Poate o incepi tu, dupa ce citesti si Vrajirea.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Ultima ispita a lui Hristos

    Copyright ©2011 Bookblog.ro