bookblog.ro

Mizerie, frig și angoase

Scris de • 8 January 2019 • in categoria

Titlu: 1793. În umbra morții
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Traducere:
Numar pagini: 464
ISBN: 978-606-33-3224-1
Cumpara cartea

— Spune-mi, domnule Winge, expresia homo homini lupus îți spune ceva?

— A scris-o Plaut în timpul războaielor punice: omul se poartă ca un lup cu alți oameni.

— Iartă-l pe un simplu neguțător care n-a avut avantajul studiilor clasice. Cunosc vorba din Voltaire, dar, dacă ne gândim la tâlcul ei, nu mă miră că-i mai veche. Și ce crezi despre asta? Suntem lupi care așteaptă cel mai mic semn de slăbiciune ca să atacăm?

— Avem legi și reguli care să înfrâneze atare porniri la cei care le nutresc.

Ne aflăm în anul 1793, după cum spune și titlul, la patru ani de la căderea Bastiliei, la un an de la asasinarea regelui Gustav al III-lea al Suediei și la trei de la încheierea unui război aproape inutil împotriva Rusiei. Mickel Cardell, veteran al acelui război, întors acasă fără o mână (retezată de la cot) și cu mințile nu foarte întregi, este acum străjer în Stockholm și-și petrece timpul mai mult prin taverne, beat mangă, ca să-și uite prietenul dispărut în apele reci ale Mării Baltice în timpul războiului.

La el vin într-o zi, când avea capul mare și greu din cauza vinului și-al rachiului, doi copii care-l anunță că au găsit plutind un cadavru în apele aproape înghețate ale lacului Fatburen, unde sunt deversate toate dejecțiile Stockholmului (când acestea nu îngheață direct pe străzi). Însă chiar și pe un fost soldat versat, trecut prin ciurul și dârmonul unui război în care și-a văzut camarazii spulberații de ghiulele rușilor și umflați de apele Balticii, îl trec fiorii când descoperă starea cadavrului: un tânăr cu plete bălaie, cu mâinile și picioarele retezate, cu ochii scoși și cu limba tăiată și cu timpanele perforate de un obiect ascuțit (lucru pe care-l vor descoperi la o sumară autopsie ulterioară).

Și, împreună cu Cecil Winge, avocat strălucit, acum pe moarte din cauza tuberculozei care-l macină de ceva vreme, ale cărui metode (și corectitudine) fac notă discordantă cu vremurile acelea întunecate și sălbatice, pus de șeful poliției, aflat pe picior de plecare din cauză că este prea conștiincios și prea eficient, să descopere cine a fost în stare de o faptă atât de abominabilă, Mickel Cardell și mâna lui de lemn purced la treabă. Însă trebuie repetat, de la bun început, contextul și perioada istorică în care se petrec aceste fapte: Niklas Natt och Dag, membru al celei mai vechi familii nobiliare suedeze (Natt och Dag pe numele ei, atestată încă din 1280), a ales să plaseze acțiunea romanului său de debut într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei ― sfârșitul secolului al optsprezecelea, când poporul suedez încă nu reușea să-și revină după dezastruoasa domnie a regelui Gustav al III-lea, iar în Franța tocmai ce era ghilotinată regina Maria Antoaneta (după cum spun cronicarii, poporul francez, sătul să se mai târască sub jugul nobilimii, s-a răsculat și a trecut la fapte, descăpățânând nobilii pe care-i considerau responsabili de toate problemele lor și inventând ghilotina, căci nu mai făceau față tăierilor de capete nobiliare).

Țara fierbea, poporul îngheța de frig, economia era pe butuci, nu aveau rege, iar politicienii lingăi din preajma palatului regal încercau să adune cât mai multe ciolane pentru zile negre, însă nici unul nu avea suficient capital de imagine pentru a prelua puterea deplină. Așa că nu dădea nimeni doi bani pe rezolvarea unei crime atât de misterioase, care ar fi însemnat mobilizarea unor resurse financiare însemnate și oameni pe măsură. Un fel de luptă cu morile de vânt ar fi putut fi categorisită această temerară încercare a lui Mickel Cardell și a lui Cecil Winge. Însă Cecil Winge era un geniu, iar Mickel Cardell avea o mână de lemn, cu care izbutea să dezlege chiar și cele mai secretoase limbi.

Cum e, spre exemplu, acest caz:

— La naiba, Cardell. Nu trebuia să vezi asta. Dar, treacă de la mine. Șeful poliției Norlin a primit, în sfârșit, șutul în fund la care ne așteptam de mult. E un lucru de înțeles. Reuterholm voia un cățeluș care se gudură, iar Johan Gustaf Norlin al nostru a mers pe drumul său, așa cum a arătat nu în mică măsură turul de forță al lui Winge cu draperiile alea obscene.

— Cine o să-i ia locul lui Norlin?

— Norlin o să fie trimis în nord pentru păcatele sale. În locul lui vine Magnus Ullholm, care își părăsește slujba de la Palatul Drottningholm. Fostul lui post e cel după care umblu.

— Am mai auzit numele lui. E același Ullholm care a fost silit să fugă în Norvegia după acuzațiile de delapidare și acum o să fie numit șeful poliției.

— Nu trebuie să uiți că principala calificare pentru post este o loialitate neclintită față de regimul actual, însoțită de înclinarea spre slugărnicie și lingușeală.

— Judecând după ce am citit în scrisoarea ta către baron, trebuie să spun că, dacă e cineva potrivit să recunoască slugărnicia și lingușeala, apoi tu ești ăla, Blom.

Eu am zis că nu vor reuși în veci să rezolve cazul. Că doar nu aveau înregistrări ale camerelor de supraveghere, laboratoare de analize sau martori credibili. Însă determinarea omului e incredibilă atunci când nu-l lasă conștiința să-și abandoneze crezul. La fel ca peste tot, există oameni înclinați spre slugărnicie și lingușeală pentru un post călduț, există și persoane cu coloană vertebrală și conștiință. Cardell și Winge fac parte din această categorie. Și se pun pe treabă, în ciuda frigului năprasnic și-a viscolelor cumplite care mătură străzile insalubre ale Stockholmului. Iar ce vor descoperi îți va face părul măciucă, dragă cititorule.

Romanul este structurat în patru părți: începe cu ancheta celor doi, iar această parte este absolut fermecătoare ― te prinde în mreje de la prima pagină și nu-ți mai dă drumul până la final. Urmează partea a doua, iar aici intervine șiretenia de vulpoi a autorului care a intrat direct în liga superioară cu acest prim roman. Căci acel biet cadavru a fost un om viu și plin de speranțe înainte de-a sfârși în mocirla plină de gunoaie și dejecții. Iar cineva l-a mutilat, membru cu membru, având grijă să-l mențină totuși în viață după fiecare membru amputat, îngrijindu-i rănile pentru a putea supraviețui și următoarelor amputări. Dar cine, oare, ar putea fi autorul unor asemenea acte înfiorătoare?

Partea a treia este povestea unei tinere oropsite de soartă, care supraviețuiește unor întâmplări demne de un film de aventuri cu tente horror. Cele două părți, a doua și a treia, par rupte cu totul de povestea principală, însă, nu-i așa?, totul se lămurește atunci când trebuie. E de ajuns să spun că sub masca unor povești care aduc lumină în cazul de crimă, autorul pictează o înspăimântătoare frescă a societății suedeze de la sfârșitul secolului optsprezece. Și e cumplită, oameni buni. E de groază, la propriu. Imbecilitate, mizerie, durere, spaime, înapoiere, biserică ce are în frunte cretini, magistrați mai cretini decât popii și un norod a cărui principală distracție este să asiste la execuții: prin spânzurare sau prin decapitare (mai ales când călăul e un bețiv ce și-a băut mințile și are nevoie de cinci încercări să reteze o căpățână).

Dacă ai stomacul tare, romanul este fermecător. Dur, întunecat, fidel perioadei istorice, plin de imagini vii și cu două personaje care s-ar preta cu brio unei serii, plin de umor și umanitate, pe alocuri, lucruri care-i mai îndulcesc duritatea extremă. Din păcate, Cecil Winge, avocatul devenit anchetator pe ultima sută de metri, își scuipă plămânii bucată cu bucată în camera în care s-a refugiat departe de nevastă, în încercarea de-a nu o lăsa să-l vadă cum se topește din zi în zi. Ai uneori nevoie de un dicționar de arhaisme, lucru care, însă, sporește plăcerea unei lecturi absolut superbe. Mai vreau astfel de povești. Sunt rare, dar reprezintă un adevărat deliciu. Recomand!

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro