0
Autor: Nicholas Mosley
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008 (prima ediţie necartonată)
Traducător: Cornelia Bucur
687 de pagini
ISBN:978-973-88758-9-0

Un dublu bildungsroman. Personaje puse la crescut ca în quest-uri. O poveste de dragoste în care ca totdeauna întâmplarea îşi are partea ei misterioasă reuneşte un fizician englez, Max Ackerman cu o răpitoare nemţoaică, Eleanor Anders. Amândoi sunt aplecaţi spre comunism şi spre experienţa sovietică. Fizicianul merge o vreme în Rusia interbelică, nemţoaica relaţionează ca antropolog într-un trib african. Cu toate astea se reîntâlnesc întâmplător undeva în Spania, pe vremea Războiului Civil din anii 1936-1937. Apoi străbat valurile istoriei împreună şi sunt colportate ştiri despre destinul lor până spre bătrâneţea înaintată a anilor '70.

Mă gândeam că la fiecare lectură te atrage altceva într-un roman de asemenea dimensiuni. Mai demult, vorbeam cu Bujor, prietenul meu, după un seminar oarecare despre apele lecturii. Constatasem ambii uimiţi că şcoala oferă nişte porturi sigure pentru literatură (genuri, specii, figuri de stil, compoziţie, etc.) dar, dacă este să priveşti consistenţa acestor concepte, constaţi că practică nu le confirmă. Lui Bujor i-a adus aminte faza asta de o vorbă a lui Stalin care dictase ca practica să fie adaptată după teorie. În fond, comunismul nu a fost decât o forţare continuă a realităţii să se potrivească teoriilor inevitabil strâmte ale marxismului. De fapt, am curmat eu paranteza stalinistă, dincolo de aceste porturi în care lucrurile se pot cuantifica şi în care sunt operaţii de genul recunoaştere, explicare, operare, integrare, există întreaga mare a literaturii, o aventură care se dovedeşte alta cu fiecare lector sau lectură.

Gândurile cele inconsistente se iau mereu după alte tării de vânturi. Ceea ce e clar la ţărm, în larg apare ca indistinct, aşa cum se întâmplă şi în privirile de obiectivare înaltă. Există şi reversul. Deseori nu înţelegem ce am trăit decât retrospectiv când vedem amplitudinea evenimentului. Mulţimea amănuntelor ne face să nu înţelegem foarte clar un anume fir istoric şi să cauţionăm oameni care vor avea roluri malefice istoric. Până la urmă ce e conceptul, m-a întrebat Bujor, dacă se dovedeşte inconsistent privind dinspre lectura multiplă şi o aspiraţie din perspectiva omului înlănţuit în amănunte. Să fie doar un port, doar un răgaz, poate un prilej de a coopta şi pe alţii în propria noastră rătăcire?

Cărţile sunt fenomenele limbii, afirma Bujor. Poate că se pălăvrăgeşte atât în vederea unui scop ascuns de a fi scrisă o carte. Dar ne izbim de evenimentele mici, de detalii şi, când e vorba să dăm seamă de fenomen, cuvintele parcă refuză să ne ajute. Sau iau la fiecare pronunţare critică un alt curs. De altfel, critica încearcă să fixeze inconsistenţa literarului, să prindă substanţa estetică. Este mereu povestea pescarului de comori. Furtuna de sentimente, de idei, de istorii. Critica diminuează furtuna. Critica criticii anulează atenuatorii. Furtuna nu mai există, dar nici portul. Instrumentele criticale se scurg. Rămâne doar nedumerirea heracliteană a lucrurilor care nu se dovedesc niciodată aceleaşi. Relativul devine absolut!

Să lăsăm seminarul cu Bujor şi să notez că acest articol despre cartea lui Mosley nu poate fi decât incomplet. Acum m-au atras mai degrabă teoriile din carte decât story-ul. Perspectivele multiple sunt extrase din epoca interbelică - prilejuite de zona intelectuală a tinereţii celor doi protagonişti.

Avem mai întâi perspectiva istorică. Sunt consemnate în special evenimentele din Germania natală a tinerei Eleanor, începând cu extremiştii socialişti din 1918-1919 conduşi de Roza Luxemberg. Urmează niscaiva date despre inflaţia germană din anii Browserul nu permite afişarea acestei imagini.20 unde se ajunsese la devalorizări oribile de genul banii valorau o treime din valoarea lor până seara. Tinereţea lui fraulein Eleanor coincide cu perioada Wandervogel - când numeroşi tineri cutreierau ţinuturile cântând, discutând, dormind în aer liber, trăind de pe-o zi pe alta; împărţeau toţi banii şi mâncarea pe care-o aveau. Aici îl va cunoaşte pe viitorul ei partener, venit într-o peregrinare prin Germania. În sfârşit, sunt consemnate câteva dintre atitudinile naziştilor văzuţi la sfârşitul deceniului trei ca un fel de gunoieri sociali care ar curăţa societatea de oameni slabi, apoi li se prevesteşte agresivitatea şi posibila ascensiune. Se dovedesc cauza pentru care Eleanor fuge din Germania, în timp ce părinţii săi au de suferit în lagărele hitleriste.

Spaţiul opus este cel englez, al lui Max. Aici atmosfera de tip Cambridge însoţeşte toată tinereţea autorului. Cunoaşte tot felul de entuziasme procomuniste şi de aceea va pleca să studieze două semestre la Odessa unde-şi va domoli roşeaţa politică. În Marea Britanie interbelică istoria nu loveşte fulgerător, destinele oamenilor par calme şi eventual secerate de viciile obişnuite ale unei păci lungi.

Cele două spaţii, totuşi paşnice, autorul aproape ocoleşte perioada fanatică a anilor '30 în Germania, sunt puse faţă în faţă cu Rusia şi Spania deceniului 4. În URSS-ul de atunci tocmai apăruseră semne vizibile de masacre pe care comuniştii de universitate britanică le acceptau pe motiv că terenul vechi trebuie desţelenit, expresie care ocolea termenul de omoruri în masă sau genocid. Când briţii tineri de stânga se mirau de ce nu porneşte o revoluţie mondială, constatau că oamenii de fapt nu vor să moară pentru o societate viitoare teoretic bună, iar pe de altă parte, că revoluţia nu se poate înfăptui până oamenii nu mor pe străzi. Iată şi una dintre meditaţiile de tip comunist simpatizate în interbelic: anume că firea omenească nu ar exista!!, fiinţele omeneşti dovedindu-se condiţionate doar de natura muncii lor. Consecinţa transformării a milioane de oameni în robi este imediat vizibilă. Conform comunismului, putem fi recunoscuţi ca oameni doar dacă muncim.

În Spania colorată de revoluţie din anii 1936-1937 aflăm de masacrul de peste 1000 de persoane de la Badajoz. Că până la apariţia lui Franco, făceau ravagii conflictele dintre grupările comuniste - troţkiştii, staliniştii şi nihiliştii, semănau familiilor aristocrate italiene din sec 17 care-şi construiau turnuri din ce în ce mai înalte până ce acestea au ajuns să se dărâme. După apariţia contraatacului franchist, aflăm că în mod paradoxal era un război ciudat, nu exista delimitată o linie a frontului. Zonele roşii spaniole, cu căpşuni comuniste au fost culese de viitorul dictator cu o meticulozitate ce lipsea adversarilor săi.

Sunt numeroase pagini dedicate diferitelor teorii ştiinţifice prezentate de obicei într-o manieră dialogală şi popularizantă. Este evidentă în roman o anumită latură didacticistă care însă pe alocuri devine interesantă prin furnizarea unor dileme cu răspunsuri greu de dat şi azi. Să mai notez că prin Max aflăm în special de biologie şi fizică, în timp ce cu Eleanor voiajăm în psihologia ori filosofia interbelică.

În biologie, Max a fost fascinat în tinereţe de dilema unor cercetători care se întrebau după cât timp mutaţiile genetice ar conduce la apariţia unei noi specii. Câte mutaţii genetice trebuie să aibă loc, ce le provoacă, când putem vorbi de o altă specie şi nu de o subramură sau de adaptare la un anume mediu. O tabără ce susţinea teoriile lui Lamarck credea că se pot transmite genetic trăsăturile dobândite, în timp ce darwiniştii opinau că se pot transmite genetic numai ce au moştenit şi părinţii. Fiecare teorie avea însă propria disoluţie. Dacă aveau dreptate lamarckienii, atunci indivizii cu deprinderi negative puteau duce la tararea urmaşilor şi, evident, la dispariţia speciei. Dacă aveau dreptate darviniştii, nimic nou nu se putea transmite urmaşilor în afara unor tipare genetice ancestrale. Cum anume se modifică genele pentru a rezulta un individ altfel adaptat în natură, cred că rămâne o dilemă dificil de răspuns şi azi.

Este menţionată în acest sens farsa unui doctor lamarckian Kammerer cu salamandre de foc de la şes amplasate în condiţii alpine care afirma că demonstrase transmiterea noilor adaptări la următoarea generaţie. Alţi cercetători însă care ţinuseră să refacă experimentul au constatat că nu aveau succes şi, ulterior, au dovedit că rezultatele fuseseră falsificate. Printre susţinătorii acestui escroc ştiinţific s-a dovedit o vreme şi adolescentul Max care a luat două salamandre în îngrijire, le-a asigurat un cadru potrivit, a reuşit chiar să faciliteze naşterea unui pui în captivitate, dar n-a ştiut că trebuia să ţină un jurnal şi, din această cauză, experimentul său n-a fost luat în seamă de comunitatea ştiinţifică. Să menţionez de altfel că titlul romanului vine de la cele 2 salamandre ale tânărului numite la un moment dat monştri plini de speranţă. Aceştia sunt definiţi ca fiinţe născute înainte de vreme, când nu se ştie dacă mediul e pregătit pentru ei.

Eleanor e atrasă de psihanaliza, în Germania interbelică erau foarte admiraţi Freud şi Jung. Ideea acestei discipline ar fi că în copilăria noastră mică au fost întipărite experienţe urâte în subconştient şi acolo, ca într-o pivniţă, ele ajung să putrezească; " decorul este important, dar fiinţele omeneşti, în cea mai mare parte, nu se pricep să creeze un decor pentru iubire, lor le place să critice, să manifeste gelozie şi invidie". Hm, explicaţia este uşor reductivă, am senzaţia că nu e de ajuns pentru o relaţie doar decorul, ci mai degrabă e importantă furtuna sentimentală. Ca şi cum am spune că mai mult contează portul şi aproape deloc marea.

Frunzăresc însemnările mele din roman şi dau peste o teorie freudiană care spune că orice băiat ce în copilărie a fost favoritul nedisputat al mamei lui, va trece prin viaţă cu sentimentul unui învingător. Interesant, un om fără complexe şi fără căderi psihice. Totuşi personajele ţin să se delimiteze de acest ideal şi, de altfel, mi-e greu să găsesc un om care să se potrivească acestei atitudini discobolice, de om tare, plin de muşchi şi gata de recorduri noi. Aflăm şi de tehnici ale psihanalistului de cabinet care păstrează tăcerea până ce pacientul se face singur de râs. Forţează prin tehnica tăcerii să devină doar actor, scena este acea afurisită de canapea relaxantă. Când specialistul primeşte o cerere de ajutor o va transforma într-o chestionare a motivelor pentru care pacientul respectiv cere ajutorul. Aici Eleonor are ideea ca pacienţii să întoarcă întrebările psihanaliştilor pentru a afla care le sunt motivele pentru care desfăşoară această activitate.

Perioada creativă germană a anilor '20. Tinerii îşi pot alege cursurile de la mai multe facultăţi, sistemul universităţilor nemţeşti este foarte generos şi mobil. De aceea Eleonor tatonează terenurile mişcătoare ale filozofiei. Asistă întâi la cursurile lui Husserl care afirma că nu putem fi siguri de existenţa unei lumi obiective, deoarece ceea ce noi numim obiect este structurat întotdeauna prin funcţionarea ideilor. Dacă nu putem cunoaşte obiectul, totuşi se constată existenţa unor modalităţi de funcţionare a ideilor comune întregii umanităţi.

Apoi frecventează conferinţele lui Heidegger de unde se alege cu o delimitare a cunoaşterii lingvistice de cunoaşterea propriu-zisă. "Filosoful părea să afirme că nu poate fi pusă în cuvinte certitudinea. Ea se leagă de o anumită atitudine, de o stare de spirit, de un gest. Cuvintele erau bune pentru a spune ceea ce lucrurile nu puteau; dar nu erau bune pentru a spune ceea ce erau lucrurile". Într-un curs inaugural la universitate, Heidegger îşi continua ideile afirmând că dincolo de ştiinţă, nu avem mijloace de a cunoaşte şi de aceea acolo ne aşteaptă nimicul care generează atât frica, dar şi extazul de a ieşi de sub dominaţia lucrurilor. "Nimicul ne dă posibilitatea de a ne afla într-o relaţie conştientă cu lucrurile. Fără acest nimic, am fi noi înşine doar lucruri... Nimicul este ceea ce face cu putinţă revelaţia a ceea ce este". Nimicul explică eventual modalitatea cunoaşterii, dar nu acoperă integral obiectul cunoaşterii.

Bertrand Rusell, un englez urmărit de personajul Max, cumva nuanţa posibilităţile cunoaşterii prin apelul la teoria straturilor, afirmând de pildă că există două niveluri ale limbii - unul care vorbeşte despre lucruri şi altul în care vorbeşte despre cum vorbeşte despre lucruri. Obiectul - numele obiectului - proiecţia numelui obiectului care nu coincide totdeauna cu ideea de obiect.

Max a urmat cariera părintelui său, aceea de fizician. Mi s-au părut interesante şi parcă vorbind de o altă fizică, cu înţelesul acela antic de contemplare a fenomenelor lumii, câteva dintre dilemele interbelice ale disciplinei. Astfel, problema cunoaşterii obiectului este mutată în noţiunea de materie care s-ar compune din particule sau din unde. Prin urmare, nu imposibilitatea cunoaşterii este aici elementul de dispută, ci operaţia de alegere dintre două modele structurale.

Povestea are o continuare în domeniul legilor fizicii. A apărut întrebarea dacă toate evenimentele din lume se pot încadra în anumite legi - descoperite sau nu - ori unele fenomene sunt întâmplătoare şi ce ar însemna în acest caz întâmplarea. Fizicianul ca om practic nu-şi bate capul la câtă cantitate de cunoaştere avem acces, ci este mai degrabă interesat de săvârşirea unor experimente corecte ştiinţific, de demonstrarea ori infirmarea teoriilor despre un anume lucru. Şi menţionează de pildă că observatorul influenţează în mod vizibil ceea ce observă, prin urmare acurateţea informaţiei ar lăsa totdeauna de dorit. Einstein care căuta probe pentru a arăta că există o observaţie independentă de observator, nu era de acord cu fenomenele întâmplătoare şi a scris următoarea remarcă celebră: "Dumnezeu nu joacă zaruri". Deocamdată Heidegger şi Husserl par să aibă dreptate. Nu putem avea acces la esenţa obiectului din cauza observaţiei noastre imperfecte.

Paul Dirac care nota că abordăm lumea aparenţelor mai mult prin intuiţie, apelează şi el la teoria straturilor. ""Când un obiect pe care-l observăm este mic, nu îl putem observa fără să-l perturbăm, astfel încât ceea ce observăm nu este obiectul, ci rezultatele acelei perturbări" ar trebui să existe două tipuri de matematici - una pentru obiectele mari, unde matematica se ocupă de relaţia de cauză şi efect; una pentru obiectele mici - unde cauzele şi efectele nu pot fi luate în seamă din cauza perturbărilor observatorului". Observăm doar efectul observării. Dirac spune că există entităţi care nu pot fi descrise cu ajutorul cuvintelor, nici măcar al numerelor.

Constatăm la toţi aceşti gânditori din diferite domenii, mărturisirea unei limite a cunoaşterii, fiecare din perspectiva disciplinei sale. Tot Paul Dirac nuanţa noţiunea de întâmplare ca faptul ce scapă sistematic de sub mijloacele ştiinţei. Facem oare parte dintr-un univers care se crează pe sine însuşi prin combinaţii întâmplătoare, prin încercarea genetică a miliarde de combinaţii cu o evoluţie participând la o permanentă loterie, sau universul are nişte legi după care funcţionează şi atunci apare întrebarea cum a fost posibilă apariţia lor din haosul primordial.

Posibilitatea de a arăta că există simultan şi lege şi întâmplare a obiectului a fost marcată de experimentul cunoscut sub numele de pisica lui Schrí¶dinger. Acesta a pus o pisică într-o cutie şi alături un cuţit a cărui legătură sub acţiunea unor raze putea fi tăiată ajungând astfel să elibereze o pungă cu otravă ce ar fi dus la omorârea animalului. Razele aveau trei direcţii posibile, o luau pe traseul A şi atunci pisica murea, o luau pe traseul B, pisica supravieţuia, în varianta C în schimb a apărut paradoxul că lumina putea s-o ia pe ambele trasee precedente şi atunci pisica ar fi trebuit şi să moară şi să trăiască în acelaşi timp. Nu putem prevedea evenimentul care s-a petrecut, nu ştim dacă pisica e vie sau moartă până nu deschidem capacul. S-a pus problema unde se află pisica atât timp cât nu ştim nimic despre ea şi s-a constatat că ea poate supravieţui numai prin actul observaţiei, până atunci există într-o stare de animaţie suspendată, este în stare de potenţialitate, este şi vie şi moartă în acelaşi timp. Existenţa în acest experiment are consecinţă retransformarea sa în potenţialitate. (vezi experimentul în spaniolă şi în engleză).

Am discutat ulterior cu o profesoară de fizică despre teoria relativităţii restrânse. Imediat după terminarea primului război mondial Einstein fascinase lumea ştiinţifică cu descoperirea constanţei vitezei luminii, deşi în realitate mărimea aceea de aproximativ 3x108 se poate realiza doar în vid, alte medii inclusiv cel din spaţiul cosmic încetinind lumina sub această cifră. Profesoara respectivă mi-a povestit de experimentul de la Cern unde s-a reuşit ca o particulă să fie dusă la numai două grade Kelvin până la 0,9 din viteza luminii şi s-a constatat că masa ei crescuse de 7000 de ori. Ideea era că, dacă s-ar fi ajuns la viteza luminii, acea particulă ar fi dus la un nou Big Bang, întrucât masa particulei ar fi devenit infinită. Atunci eu m-am mirat cum se poate zice în filmele SF despre viteze supraluminice? Profa mi-a atras atenţia că nu e vorba de viteze superioare luminii, ci de provocarea prin energie a curbării spaţiului şi că noţiunile de warp1, warp 2, etc. reprezintă mai degrabă grade de eficacitate a acestei curburi. Navele nu zboară la viteza luminii, ar fi deformate ireversibil, ci la viteze în care masa nu se modifică în mod vizibil. Pentru mai multe informaţii sau mai exacte, vezi experimentul de la Cern.

La final, aş mai spune doar atât despre carte, anume că se poate realiza o rapidă paralelă cu Străinul lui Albert Camus prin senzaţia de neimplicare pe care ne-o crează cele două personaje pentru o lungă perioadă de timp. Ca model narativ mi-a amintit în anumite porţiuni de Muntele vrăjit a lui Thomas Mann prin metoda naraţiunilor despre conversaţiile pe teme de ştiinţă şi filosofie, evitându-se subtil talkshow-ul propriu-zis, dezbaterea, furtuna.

Scris de Gabriel Mirea