bookblog.ro

O călătorie inițiatică

Scris de • 3 February 2016 • in categoria

Titlu: Pașii pierduți
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2008
Traducere:
Numar pagini: 272
ISBN: 978-973-669-669-5
Cumpara cartea

Un om se hotărăște să renunțe la civilizație. Civilizația însă, nu este pregătită să renunțe la el, așa încât luptă cu toate forțele pe care le are pentru a-l reține, pentru a nu-l pierde. Nu este vorba că ar conta valoare lui personală, ci doar ca valoare de inventar: civilizația nu-și poate permite să piardă un membru al ei, indiferent cât de obscur sau lipsit de valoare ar fi.

În mare, Pașii pierduți cam la un asemenea scenariu se referă. Cele 272 de pagini descriu descoperirea sălbăticiei, a selvei, integrarea naratorului în ea, renunțarea, puțin câte puțin la tarele culturale și comportamentale pe care le implică traiul timp de vreo 30 de ani în lumea civilizată, iar spre final lupta dintre cele două medii, cel civilizat și cel încă sălbatic, a cărei miză este chiar naratorul. Toată cartea este rezumată chiar de narator într-un singur pasaj care face referire la Odiseea lui Homer: „…iau vechea Odisee a grecului și, când deschid cartea, dau peste un paragraf care mă face să zâmbesc: cel în care se vorbește despre oamenii trimiși de Ulise în țara lotofagilor, ce uită să se întoarcă în patria lor după ce-au gustat fructele care li se oferiseră acolo. […] Întotdeauna m-a deranjat, în minunata poveste, cruzimea celui care-și smulge tovarășii din starea de fericire pe care și-o găsiseră , fără să le ofere altă recompensă decât cea de a-l sluji.”

Intriga acestei călătorii inițiatice o reprezintă recuperarea, de la un trib de indigeni din jungla amazoniană a unor instrumente muzicale rudimentare dar perfect funcționale, utilizate și în ziua de azi de membrii tribului pentru diferite ritualuri. Încetul cu încetul se prefațează o călătorie spre izvoarele muzicii, doar că rezultatul este unul destul de neașteptat. „Dar apoi urmează vibrația limbii între buze, sforăitul interior, gâfâiala în contratimp cu tigva. E ceva aflat mult mai departe de limbaj, și care totuși, e foarte departe încă de cântec. Ceva ce nu cunoaște vocaliza. Dar e ceva mai mult decât cuvântul.” Ceea ce începe ca o incantație a unui vraci, cu ajutorul căreia încearcă se readucă la viață cadavrul unui om mușcat de un șarpe, devine încetul cu încetul o lamentație funerară: „În fața încăpățânării Morții, ce refuză să-și lase prada, Cuvântul, dintr-o dată, se calmează și se descurajează. În gura Vrăjitorului, a orficului mag, horcăie și se prăvălește în convulsii Bocetul, căci asta și nu altceva este un bocet – lăsându-mă copleșit de descoperirea că am asistat la Nașterea Muzicii.”

Intenția naratorului de a se sustrage lumii care l-a format este justificată pe întreg parcursul romanului de frumusețea redescoperită în sălbăticie, de nevoia instinctivă de reîntoarcere la rădăcinile civilizației, într-un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Progresiv, personajul renunță la mijloacele de locomoție moderne, la televizor, radio și alte produse electronice, ajungând să se reducă, prin mijlocirea unei simple bărci împinsă, ca și acum mii de ani, cu ajutorul unei prăjini, într-o zonă în care oamenii abia de cunosc limbajul articulat, femeile poartă doar un singur articol de îmbrăcăminte, care le acoperă mijlocul, iar mijloacele de trai sunt din cele mai rudimentare. Descoperirea fantastică, complet hipnotizatoare pe care o face naratorul este faptul că fiecare om din acest trib are o meserie lucrativă, foarte necesară supraviețuirii membrilor tribului, iar gradul lor de perfecționare este incredibil de ridicat. În mod automat, în mintea lui apare comparația cu multitudinea de meserii inutile apărute în civilizație, meserii la care mai toți se pricep, dar pe care numai unii și foarte rar ajung să le stăpânească până spre perfecțiune. „Acei indieni pe care îi văzusem întotdeauna prin prisma unor povestiri mai mult sau mai puțin fantastice, pe care îi consideram niște ființe situate la marginea existenței reale a oamenilor, erau, în ambianța lor, în mediul lor natural, stăpâni absoluți ai culturi lor. Nimic nu era mai străin de realitatea lor ca absurdul concept de sălbatic.”

Poveștile pe care le inventează Alejo Carpentier pentru a ne relata viziunea sa cu privire la lamentabilul eșec al civilizației, cu privire la disperata nevoie pe care omul civilizat o are de a face cunoștință în cel mai direct mod cu putință cu lumea primordială, în care Adam încă mai umbla prin grădinile Edenului alături de Eva lui, devin simple note pe o partitură vastă și frumos țesută. Povestea dintre compozitor și soția lui, dintre compozitor și amanta lui, dintre compozitor și a doua lui amantă, dintre cele două amante, dintre compozitor și diferite elemente ale civilizației, toate acestea sunt simple structuri de susținere a unei idei mult mai ample, a cărei valoare este înțeleasă pe deplin abia la sfârșit, atunci când, asemenea lui Ulise care scapă de pe insula nimfei Calipso, naratorul reușește să se desprindă de tot ceea ce înseamnă civilizație și începe o lungă călătorie înapoi înspre miezul selvei, unde speră că Penelopa lui încă îl mai așteaptă.

  • Plusuri

    Pașii pierduți este un roman extrem de bine scris și tradus în care acțiunea se desfășoară într-un ritm perfect sincronizat cu viteza cu care autorul ne prezintă tablourile care o formează. Nici măcar spre sfârșit, unde de multe ori m-am confruntat cu o accelerare a desfășurării acțiunii, Alejo Carpentier nu-și dezamăgește cititorii.

  • Recomandari

    Recomand cartea pasionaților de acea literatură pentru care s-a inventat cuvântul beletristică: artă literară foarte rafinată.

Categorie: | Autor: | Editura:



Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Nume spune:

    Numele lui Alejo Carpenter este el însuși un îndemn de a-i citi cartea, dar această incitantă recenzie mă face să mă grăbesc spre librării! Mulțumesc!

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro